luni, 28 iulie 2014

Duende. Il dolce far niente


Pasiune. Placerea de a trândăvi.

Duende se traduce din spaniolă ca şi legătura pasională ce se formează între cântăreţ şi dansatoarea de flamenco. Şi public. Duende e spirit, înger şi demon,  magie.  Toţi devin unul, transformaţi de plăcerea dansului şi a muzicii.

E cumplit de senzual. Cumplit de frumos. Dansul e ca o rotire a sufletului, a minţii şi abia apoi a trupului. 

Pielea încinsă, surprinsă în mişcare e unul dintre cele mai frumoase lucruri de pe lume. Înlănţuirea pătimaşă a dansatorilor şi vinovăţia ritmului. Sunetul tocului pe podea. Fericire pură.


Il dolce far niente vine din Italia şi se referă la, practic, faptul de a nu face nimic, a lăsa să fie, să se întâmple. 

În loc să fim mereu presaţi de teveu şi de ceilalţi care ne spun ce şi când să facem, decidem noi înşine că merităm o pauză (cu inima, stomacul, ficatul, nu contează).

Plăcerea de a trăi, a trândăvi. Învăţăm să apreciem muşcătura din şaorma sau dintr-un morcov. Ne îndrăgostim de berea pe care o savurăm în timpul unui meci de fotbal.

E minunată senzaţia de plăcere când înjurăm un nenorocit care ne-a lovit peste fund. Ne plac micile detalii ale vieţii, sarea şi piperul. Şi nu mai simţim vinovaţia.

Învăţăm să ne apreciem prietenii şi timpul petrecut cu ei.


Şi iubim. Tare. Şi mult.

luni, 21 iulie 2014

Azi în ce mai ghicim?

Iaca poznă. Am şi eu o mică-mare întrebare.

Voi credeţi în destin?

Mă refer la credinţa că toată viaţa, bob cu bob, ne e scrisă din clipa în care suntem o mică celulă în burtica mamei. Oricât am lupta în viaţa, ne resemnăm că „aşa mi-o fo’ soarta” sau, dacă ne e bine „ne-am născut sub o stea norocoasă”, asta fiind tot o referire la ce ne-a fost scris acolo, sus, pe-undeva.

Şi apropo de destin, oamenii încearcă din cele mai obscure vremuri (poate chiar şi când nu ştiau ce-i aia foc) să îşi ghicească viitorul, să-şi prevadă problemele, să dea cu tifla destinului nenorocit şi îndărătnic.

Aşa ajungem la problema vrăjitoarelor, a clarvăzătoarelor, a pirandelor tămăduitoare. Fără glumă, le admir. Adică, să faci o groază de bani de pe urma vreunui amărât sau amărâte care crede tot ce îndrugi tu acolo, verzi şi uscate, mi se pare foarte tare. Trist, într-adevăr, dar chiar tare.

Mă gândeam dacă eu, personal, cunosc pe cineva care-o mers la ghicitoare. Apoi mi-am amintit de o vară de-a mea, cu care mă am mai bine. Maică-sa (cum ar veni, mătuşe-mea) o primit vizita unor femei care i-o ghicit în... cenuşa banilor.

Noa, unele ghicesc în cafea, altele în ghioc, în palmă sau în cărţi. Astea o făcut ceva şmecherie, o ars o bancnotă de 10 lei, i-o ghicit tot trecutul (în cele mai mici detalii) şi i-o prezis că bla bla, nu mai ţiu minte. Apoi or transformat cenuşa în monezi care să împlinească suma iniţială şi or plecat, nu înainte să-i sugereze, normal, să iasă la mnezu’ nopţii, goală, pe balcon, că i-a veni norocul.

Nu ştiu cât e pe bune şi cât e gogoaşă din treaba asta că vară-mea le cam înfloreşte. Dar fiţi atenţi. Ştiu că vreţi să ştiţi dacă o ieşit pe balcon.

Răspunsul e nu, n-o ieşit. Da’ ale mele astea două cică n-or dormit toată noaptea şi pe la 12, când tremurau în pat, s-o auzit o voce groasă, care striga în întuneric: „Edith, Edith, ieşi afară!”(aşa o cheamă pe mătuşe-mea). Şoc şi groază!

Vară-mea o tras cu ochiul pe geamul din bucătărie şi, din ce mi-o zis, o văzut un „om mare”, negru, chel, fără sprâncene sau păr pe corp, gol până în dreptul mijlocului. După ce o strigat de trei ori, o dispărut în noapte.

Ca să zic drept, când am auzit povestea asta eram la cafea, cu ţigara de mult uitată în scrumieră şi simţeam cum se ridică părul pe mine. Aşa ceva...

Dar hai să trecem mai departe. O altă metodă de a ghici e maltratarea florei naţionale sau nenaţionale de către fetile înamorate. Care mândră n-o rupt vreodată petalele unei flori, rostind sistematic „mă iubeşte”, „nu mă iubeşte”, merită bătută cu sucitoru’. Ştiu că floarea n-are nici o vină dar e superb sentimentul în clipa în care ultima petală cade şi el „o iubeşte”.

Mai de curând am aflat o metodă de-a ghici destinată doar bărbaţilor şi, mai precis, chelioşilor.
E destul să ai un început de chelie şi viaţa ţi se poate ceti în creştetul capului.

Bărbaţii cu chelie (nu ştiu cum se zice, chei, cheli, pana mea) se împart în patru categorii.

Cei cu chelie izolată în vârful capului, care nu comunică deloc cu fruntea sunt bărbaţii blânzi. Urmează dublu-chelia, ce se întinde din mijlocul capului până la frunte, lăsând păr în spate şi pe laterale. Ăştia sunt bărbaţii periculoşi.
Cei care n-au fir de păr în cap sunt bărbaţii care fascinează. Şi, în cele din urmă, chelia neregulată cu smocuri de păr şi goluri din loc în loc, dă drumul în lume bărbatului nebun.

Bine, categoriie nu se iau literal. De exemplu, un bărbat blând poate fi visător, molâu, leneş, iubitor, prostuţ sau generos. Ca să poţi ghici, studiezi firul de păr (dacă mai există) şi observi grosimea. Cu cât e mai subţire, cu atât omul are mai multe griji. Corelezi cu puţinele/multele informaţii pe are le ai despre individ şi voilá, eşti un adevărat oracol din Delphi.

Din păcate, eu nu pot să-mi prevăd viitorul, că n-am chelie. Trist.

Horoscopul, obiceiurile din noaptea de Sân’ Andrei şi prognoza meteo nici nu le mai trec aici.

Deci, cum stăm azi cu ghicitul?



P.S. Partea cu ghicitul în chelie e un pamflet inspirat din cartea lui Eduard Ţone – Castelul prinţesei de caramel. Da’ pe mine nu mă opreşte asta să incerc să ghicesc viitorul chelioşilor. Muahaha.

vineri, 18 iulie 2014

Aşteptarea

Tot timpul m-am plâns. M-am plâns ca nu am ce citi, că băiatul de care m-am îndrăgostit nu mă iubeşte înapoi, ca nu mai am mâncare în frigider sau că soarele îmi bate în cap până tâmpesc.

Nu ştiu alţii cum sunt dar eu m-am saturat să mă tot plâng (să nu credeţi că o să ma las brusc acuma, ca doar e activitatea mea preferată).  În fine.

Ne petrecem viaţa aşteptând. De fapt, asta e chiar activitatea generală a oamenilor. Toţi suntem „aşteptatori”. Eu nu sunt studentă, eu aştept să-mi iau examenele sau să termin faculta sau pur şi simplu aştept să-mi corecteze vreun prof lucrarea mea bălărită. Sor-mea nu e dansatoare, aşteaptă să îi termine boss-ul mare/ seful de trib sau cum se zice la ăla care predă, coregrafia şi să i se uşte tenişii ca să poată mere să joace acolo, ce face, mă rog.  Un precin nu e şomer, aşteaptă să iasă din puşcărie ca să poată lucra sau pur şi simplu să iasă la cafeaua promisă acum o lună.(Mi-e dor de tine, Pufi)

Aşteptăm o iarnă întreagă să vină vara, să scăpăm de frig şi haine pufoase iar în toiul verii ne plângem de căldură, de sorinel care ne bate în cap şi de pielea înroşită. Unii mai nostalgici, îl ascultă pe furiş, la căşti, pe Hruşcă, visând la mere coapte şi brazi împodobiţi.

Aşteptăm să terminăm tura la lucru cu gândul la concediu, la hamacul din livada a lor noştri mai bătrâni sau la plajele înfierbântate ale mării. Trăiască vacanţa!

Aşteptăm să se facă seară să ieşim în oraş cu precinii, să bem un suc, o bere sau o ladă pentru cei puternici.

Aşteptăm ca băiatul/fata de care ne-am îndrăgostit nebuneşte să facă primul pas. Sau dacă tot facem noi primul pas, să răspundă cu aceeaşi dragoste (trecătoare sau nu). Şi sperăm să nu fim refuzaţi pentru că, cui nu-i e frică de o inimă frântă să ridice mâna sus. Şi apoi aşteptăm ca greul din piept să plece, nopţile cu ochii aţintiţi în tavan să dispară şi glumele obosite/indiferenţa să mascheze cumva omuleţul trist dinlăuntrul nostru.

Aşteptăm . Aşteptăm să se coacă pepenii pentru că cei din supermarket n-au nici un gust. Sau au gust de bicitoci(dovleci).

Să îşi termine un precin maşina ca să vă daţi pe şosele în fum, praf şi scrâşnet asurzitor de roţi înfierbântate.

 Să vină acasă precinu care ţi-a promis o Milka cu oreo pentru că eşti o marmotă şi el e Fat-Frumos( feţii-frumoşi îşi îndeplinesc promisiunile). Şi tre să înveleşti ciocolata în staniol. Mă rog, s-o dezveleşti.

Să mergi la lucru ca să faci bani. Ca să-ţi îndeplineşti singurele dorinţe pe toamna asta: să mergi sa joci pe masă la nuntă şi să-ţi iei o bicicletă.

Să ajungi la concert la Voltaj şi la Subcarpaţi pentru că îi ratezi tot timpul când faci planuri aiurea.


Aşteptăm. Aştepţi. Aştept. Şi îmi place să aştept. Nu mă mai plâng.

sâmbătă, 12 iulie 2014

Tenisi uzi.


Mai nou am dezvoltat un fel de cultură pentru lucrurile pe care le urăsc. Pentru că mă simt aşa un pic blestemată. Chestiile micuţe pe care le plac sunt acum aşa de uşor de iubit ca nişte insuliţe roditoare în mijlocul unei întinderi de ocean sărat ca naiba.

Îmi plac listele, aşa că o sa fac o listă faină rău cu lucrurile care nu mi-au plăcut săptămîna asta:

-tenişii uzi. Tenişii uzi în bălţile oraşului sau în iarba udă a pădurilor la 5 dimineaţa. Şi mai ales imposibilitatea să te descalţi imediat şi să-ţi bagi picioarele într-un cuptor, de exemplu. Sau în capul cuiva.

- melodia aia a lui Smiley, Acasă. Nu o urasc neaparat pentru ca ăştia de la radio o dau încontinuu pe fm ci pentru ca îmi provoacă o stare naşpa. Şi mă face să-mi amintesc lucruri pe care aş prefera să le uit.

-alegerile . Urăsc să aleg între 2 oameni pe care îi iubesc, dar care se urasc. Sau se iubesc.  Dar de la care nu pot să mai aştept nimic bun. Nu înţeleg. Cum poţi declara că iubeşti dacă ai atât de multă ură în tine încât, de fiecare data când vezi pe acel cineva, îţi vin în minte 1000 de moduri de a ucide? Unele chiar nedescoperite de oamenii de ştiinţă.

-laptele cald. Îmi face rău. Sunt o mare băutoare de lapte dar nu-l suport dacă e încalzit, fiert sau dezmorţit pur si simplu. Beau tone de lapte, rece, nefiert cu zahăr si scorţişoară. Pe ăla il iubesc. Ăl’ cald e un rahat.

-aluniţele. Urăsc să-mi crească aluniţe pe corp, la momentul total nepotrivit şi locul să mi se umfle cât China.

-reproşurile. Şi acuzaţiile nefondate. OOOO, ce le mai urăsc. Ură pe termen lung.

- lipsa netului. Ştii cum se zice, BUT WITHOUT WIFI, I’M NOTHING. Aşa şi eu. Încă aştept să îmi bage netu’. Probabil mai am de asteptat.

-telenovelele.

-lipsa ţigărilor.

-cand imi închide cineva în nas. La telefon.

-ţânţarii. Micii slujitori ai lui satan, sugători de sânge nevinovat. Ce le-am facut eu, dom’le? Ce le-am facut?!

-insomnia.

-frigul de dimineaţă, dupa ce te ridici din aşternut. Zic aşternut, pentru ca eu nu dorm în pat. Dorm pe jos.

-pânzele de paianjen.


P.S. Dar, după toată săptămâna, două lucruri au rămas frumoase. Două cărţi. Strada Sobolanilor, cadou primit de la Printesa mea, a cărei dedicaţie am observat-o abia acum (mulţam fain, imbecila mea preferată). Şi Castelul prinţesei de caramel. Delicioase. 

sâmbătă, 5 iulie 2014

6 dimineaţa - Muntele

Momentul ăsta e perfect. Sorinel, de-abia răsărit, îşi lasă razele să pătrundă pe geamul maşinii, încălzindu-mi obrazul drept.

Geamul e stricat, nici nu mai ştiu de când. Două crenguţe, rupte la nevoie, îl ţin, să nu cadă. Şi nu e-nchis de tot. Pe la 90 la oră începe să şuiere. Oricât de zen ai fi, nu poţi să nu bagi câţiva draci în el.

În maşină, fiecare cu muzica ei. Populară, house şi radio. Da, eu is aia cu radioul. Îmi plac bârâiturile când se pierde semnalul. Mă pune la încercare. Aiurea. Oricum îl înjur.

E frumos să mergi. Senzaţia de mişcare, de la revedere oraşului prăfuit şi plin de mirosuri ce îmi provoacă alergii.

Îmi place să urmăresc cu privirea urmele albe pe şosea. Să încerc să le număr înainte să se topească în umbre albe faţă în faţă cu gândurile mele.
Îmi place apăsarea din piept când coborâm podurile în viteză. Apăsarea şi apoi senzaţia de relaxare. Obsedantă. Minunată.

E 6 şi 6. Mă gândesc la cine se gândeşte la mine. Şi ar vrea să mă strângă în braţe, să mă înjure, să mă omoare de drag. Poate dacă mă gândesc la cine îmi place o să-l hipnotizez cumva să facă la fel. Stupid. Naiv. Gânduri de om somnoros la 6 dimineaţa.

Azi am văzut primele berze din anul ăsta. În cuib. Asta înseamnă că o să stau pe-acasă vara asta. Poate. Sau poate nu. La mine tot timpul e invers. Cred că m-am născut cu nişte chestii inversate în mine. Gândesc cu stomacul şi merg cu urechile. Iubesc cu capul şi stau cu picioarele. Pfiu ce poznă!

Am cântat, pe silent, după Bob Sinclair şi Michael Buble la radio şi-am dansat de nebună până m-am tăiat în centură. În afară de câţiva pietoni şocaţi, n-am facut rău la nime.
Şi apoi am mâncat. Ador gustările lu’ mama când pornim la drum. Aş călători numai pentru mancarea aia.

De ce îmi plac munţii aşa tare? De ce mă simt protejată, îmbrăţişată, puternică atunci când văd muntele lângă mine? Acasa e acolo unde sunt munţii.
Întotdeauna a fost acolo. Doar că nu mi-am dat seama până acum. E ca şi cum trăinicia lor mă ţine de mână. Mai bine nu spun nimic nimănui.

Azi-dimineaţă, până şi floarea-soarelui s-a întors spre munte, spre soarele gălbejit în mijlocul ceriului.

Mă întorc la voi, munţi dragi. Promit. Mereu mă voi întoarce.



P.S. Gânduri scrise la 6 dimineaţa în timp ce mă duc să-mi recuperez nişte lucruri de la nunu. Şi poate o să mă şi bat cu cineva. De-abia aştept.  

marți, 1 iulie 2014

Cum e să ai o zi de rahat. Luni, 30 iunie.

Păi.. simplu. Te trezeşti dimineaţa de la 7 jumate cu două alarme, ca să fii sigur că te trezeşti. A şi un reminder cu ce căcaturi trebe să faci în ziua ta de căcat.

Apoi dai un telefon la bancă (mama-tata la bani, briliantul şi valoarea) ca să întrebi când intră cash-ul. De preferabil, înainte de 11, ca să apuci să faci şi celelalte căcaturi.

Mama-tata la bani e plecată în sorcovie şi pune banii mai încolo. „Da’ e urgent”. „Nu-mi zi mie că ştiu”. „Da’ până la 11 trebe...”. „Tre’ să-nchid. Te sun mai încolo”.

În aşteptare, te pui să faci bagaje de rahat, care oricum stau în mijlocul camerei de o săptămână.

Trecem peste. Dai un ochi pe facebook, unde ai mesaje necitite de la prinţesa ta. Ignori, sună telefonul. O intrat caşcavalul.

Noa’ amu’ rahat. Tre’ să mergi în complex, 40 de minute pe jos, cu picioarele zdrelite pentru că eşti împiedicat şi transpirând ca un porc. Super!

Bineînţeles că mergi, ce pana mea. Oraşul te întâmpină cu senzatii grele, comuniste. Coada.
La orice, frate. Platit căminul? Coadă.  Cumpărat haleală? Coadă. Dus cărţi la bibliotecă? Coadă. Cumpărat bilet de tren? Coadă. Cumpărat medicamente? Coadă.

Dar calm... Ce atâta nerv şi disperare? De parcă n-ai destul timp. Că trenu’ pleacă oricum ca-n Vanatau, la orice oră vrea el.

Las-o, frate. Deci te duci la cămin să-ţi ronţăi pleşcăviţa şi predai frumos camera. Buoon.
Ce mai faci? Rahat. Că tre’ să pleci.

Ca în orice zi de rahat, ai o groază de bagaje şi nici un ban în portofel. Şi nici credit la telefon. Iar precinii cu maşină nu răspund la mesaje de urgenţă.

Deci, ultimii tăi 7 fuckin’ lei îi dai pe taxi până la gară, în timp ce încerci (degeaba) să nu faci conversaţie cu un moş libidinos ce băleşte pe volan, uitându-se la picioarele tale.

Căcat. Ajungi cu vreo ora jumate înainte la gară şi-ţi aprinzi o ţigară de rahat. Apoi încă una. Şi încă una. Vrei să te urci în trenul de Bucureşti. Şi ce-o să faci acolo, de capul tau, fratele-meu? Nada.
Vine trenul tău de căcat. Şi nu mai pleacă. Numa’ dupa vreo juma’ de ora întârziere. Căcat.

Şi bineînţeles că începe furtuna. Mă rog, tsunami, tornada, Katrina, căcat, nu ştiu. Mă-ta îi plecată de-acasa, nu te-aşteaptă nimeni cu pâine şi sare. Sau măcar un scuipat între ochi.

Iar precinu’ de-acasă cu maşină vrea să bea bere şi-ţi trânteşte telefonul în nas, sugerându-ţi să iei un taxi. E doar 6 lei. Căcat.

N-AM NICI 50 DE FUCKIN’ BANI SĂ MĂ CAC LA O BUDĂ PUBLICĂ!

Mori de foame, te pişi pe tine, te doare măseaua aia care-ţi umflă lunar faţa cu puroi, îşi vine ciclu’, te dor juliturile că eşti picat din lună şi ţi-e frig. Da’ ce căcat?

Te duci liniştit prin ploaie, cu bagajele după tine. Aşa cum poţi. Pentru că, de ce nu? E o zi de rahat.

P.S. Până la urmă o venit un precin să mă ajute cu bagajele. Ceea ce e bine. Dar mi-or tăiat ăştia porţia la net. Ceea ce nu e bine. E de rahat.