marți, 17 octombrie 2017

Micuță floarea-soarelui, a mea

Her soul is like a sunflower
Always facing the light.

Perfuziile se scurgeau pic-pic, într-un ritm lent, prea lent uneori, unele după altele.
Apoi mai erau monitoarele, bătaia inimii și zumzetul difuz al oxigenului care urca în clocote.
Nu mi-au plăcut niciodată spitalele. Cu mirosul lor steril. Dar n-am știut niciodată ce drame se întâmplau în spatele ușilor închise, în afara programului de vizită. Poate nici nu am vrut să știu.

Când am aterizat, eram optimistă. Nu poate să fie așa de rău, nu? Micuța mea floare a soarelui nu îmi dăduse vreun semn că durerile sunt așa mari sau cât de aproape de moarte respirase.

Când am aterizat, mi-a sunat telefonul. Petru. Și am răspuns râzând că suntem aproape de ea, ce ciocolată să îi luăm. Dar m-a durut sufletul, așa cum nu credeam că se poate când, la celălalt capăt, vocea plângea în hohote, abia putând vorbi.

Atunci mi-am dat seama ce oarbă am fost 2 săptămâni. Venind cu gândul să îmi fac analizele, să aflăm dacă suntem compatibile pentru transplant, am rămas. Pentru ea. Aici nu era cazul de transplant și, printr-un noroc pe care doar soarta l-a putut face, cancerul ei era unul dintre cele mai ușoare.

 
Însă la început de drum, nimeni nu îți spune că nu va fi atât de ușor.

Aplazie. Trombociți. Chimioterapie. Metaxantronă. Transfuzie. Clostridium Difficile. Colistin. Vancomicină. Sondă. Puncție. Agent de creștere. Ambulanțe. Recuperare. Frică de moarte.

Toți acești termeni s-au transformat în viața de zi cu zi pentru ea și pentru noi. Câteodată, singura alinare pe care o avea era rutina.

Știa când trebuie să primească medicamentele, știa când are nevoie de ceai, apă și biscuiți oribili de orez, de fiecare dată când primea soluția de vanco. Luni întregi. Și, în scurt timp, știam să vorbim aceeași limbă.

Ramona a plâns și a râs când o infirmieră i-a tuns părul de care era atât de mândră pentru că îl aduna deja de pe pernă cu pumnii. Atunci am dansat cu doamna asistentă, să râdă şi mai tare. A oftat resemnată când a auzit că a luat bacteria din spital a doua oară, aceea de care îi era atât de teamă.

A dat încet din cap, spunându-mi înecată de lipsa aerului că nu, nu o să se facă bine, atunci când am încercat să o liniștesc. Mi-a șoptit „vă iubesc pe toți”, și-a închis ochii iar monitoarele au luat-o razna.

Iar eu am rămas cu inima zăcând pe marginea patului ei, într-un salon întunecat de spital.

Ea, acum, nu-și mai amintește ce a spus, așa cum nu își aduce prea bine aminte ce s-a întâmplat o lună de zile începând din acea noapte. În lupta pentru viață, cu complicații care veneau imediat ce se terminau celelalte, ea își amintește durerea paralizantă și frica. Își amintește de zecile de alte suflete pe care le-a întâlnit în aventura asta, de înțepăturile repetate zi după zi, lună după lună și de milă. Brațele i se transformaseră într-un caleidoscop de vânătăi și vene sparte.

N-a fost o călătorie ușoară pentru micuța mea floare a soarelui. Dar a fost o aventură în care a dat cap în cap cu ea însăși, a ajuns să se cunoască atât de bine chiar și atunci când corpul ei era la limită, topindu-se sub ochii noştri. Chiar și când n-a mai putut primi sânge, de la atâtea transfuzii. Chiar și atunci când toată fața i-a fost umflată de reacția alergică la trombociți. Chiar și atunci când citostaticele o făceau să creadă că înnebunește. Chiar și atunci când nu îi venea să creadă că ei i se întâmplă toate astea.

Pe cât de paralelă eram cu spitalele, pe atât de bine le cunosc acum. Știu cum să ajung la Hematologie și cu ochii închiși, știu în ce salon a fost tratată la terapie intensivă, știu nume de medicamente și proceduri medicale atât de complicate încât mi-aș fi dorit să le aflu numai și numai la exercițiile de dicție.

Ştiu cum e să sune telefonul la ora 9 în fiecare seară şi să scot din nimic poveşti despre geamantane călătoare, cuiere vechi cu 3 picioare şi jurnale ce cresc generații pe care să le spun ore întregi, auzind în difuzor doar zumzetul aparatelor, întrerupt de gemete de durere şi un plâns mut, sfâşietor.


Dar mai presus de toate, ştiu ca sora mea cea micuță e mai curajoasă decât 100 de soldați la un loc, deşi cântăreşte doar vreo 40 si ceva de kile, cu tot cu haine. Da, a plâns şi da, i-a fost frică. Dar un om atât de hotărât să trăiască, capabil să râdă în fața găvanelor goale ale morții, un om atât de cald şi atent la durerile şi nevoile celorlalți, n-am mai văzut niciodată.

Odată, când eram mai mici, i-am scris în jurnal “Ține-ți sufletul în palmele cu care mângâi obrajii unui om trist”. Micuța mea a făcut mai mult de atât. A ajutat, a mulțumit, a încurajat şi mai presus de toate, nu a renunțat la ea oricât de mult şi-ar fi dorit să se termine odată, într-un fel sau altul.


Astăzi lucrurile merg spre bine. La ultimele analize nu i-au mai găsit celule canceroase în sânge şi continuă tratamentul de întreținere. Încă doi ani de veşti bune, controale lunare şi chemo şi va reuşi să scape de diagnostic: leucemie acută.

Micuța mea floare a soarelui: nu ştiu dacă ştii şi nu ştiu dacă înțelegi tu cât sunt de mândră de tine. Indiferent de persoanele peste care voi da de-a lungul vieții, tu eşti primul şi unicul meu erou. Şi cel mai important, mai frumos şi mai delicat cadou pe care mi l-a dat viața. Te iubesc, my little sunflower!

Zâmbeşte, bucură-te şi iubeşte cu toată forța de care eşti în stare. Răscumpără de milioane de ori toate momentele în care ai plâns. Şi nu uita că niciodată nu vei fi singură.








marți, 12 septembrie 2017

Iubita mea din templu

Initierea e, indiscutabil, mereu o surpriza. Fie ca e planificata, fie spontana, la mijloc e doza aceea de nervozitate, de soc in fata unui lucru nou.

"Copilul din mine inca tresare in spasme alambicate atunci cand mintea mea ridata, imbatranita inca de atunci de fapte, vorbe si intamplari... isi aduce aminte.

Priveam speriat in ferastruica spalata temeinic, in lacrimi si rugaciuni soptite de vreo maicuta batrana. Fereastra templului se transformase in poarta spre iad. Si ce dulce iad.

Femeia, inca tanara, nu mai era slujitoarea templului. In fata unei oglinjoare cat palma, isi revarsase parul bogat, negru-taciune cu reflexe albastrii.

Si-l pieptana delicat ca si cum ar fi facut dragoste cu sine insasi. 

Mainile mici si albe treceau, fiori in vintrele mele, despartind, deschizand calea in fata periei grosolane din lemn. Parea un mod salbatic de a-si face placere iar eu priveam, rupt fara cale de intoarcere de nevinovatia copilariei.

Ii vedeam pielea catifelata cum tremura de efort. Iar camasa de noapte mi se parea o blasfemie adulatoare a divinitatii.

Camasuta alba, cu marginile din dantela, abia ii acoperea pieptul ce se zbatea violent in jocul pieptanatului si coapsele puternice. Ii urmaream cu degetele, imaginar, linia picioarelor, ii cuprindeam gleznele subtiri si delicate si ii sarutam, iar imaginar, gaoacea genunchilor.

As fi murit la picioarele ei.

Avea o stralucire de felina salbatica in privirea-i concentrata. Era un spectacol. O piesa de teatru fara cuvinte la care asistam ca nauc, cu palmele transpirate si respiratia greoaie.

Frida Khalo a mea din templu. 

Si lapte imprastiat pe scarile raiului."

Poveste spusa la o cana mare de cafea, intr-o gradina cu pisici si soare. Bunicul avea deja zeci de ani de cand taica-su l-a trimis ultima oara sa duca lapte la manastire..