Gânduri pentru Iarnă

Ninge cu parfum de ilustrate vechi… sau parcă simt miros de castane coapte pe cărbuni încinși… oare ce simt cu adevărat?! Cerul cerne fulgi moi de zăpadă dar eu știu că de fapt nu sunt fulgi. Mi-a spus bunica, fulgii de zăpadă sunt puful din aripile îngerilor. Și e vreme de sfințenie, de iubire, timp rupt din infinit de stele.

Universul întreg e alb, copacii dezgoliți primesc podoaba zăpezii cu brațele întinse spre cer; iar din întunecimile nopții răsar lumini și viață.

Acum e Crăciunul, noaptea cea sfântă, cea plină de amintiri, e ca un suflet întreg făcut din mii și mii de alte suflete: ale colindătorilor, ale gazdelor, familiilor, copiilor părăsiți, ale părințiilor și copiilor.

E o noapte plină de lumină, de miros de cozonaci și vin fiert, de mere delicioase, pline de dulceață; e noaptea obrajilor înroșiți de ger și ale glasurilor curate care vestesc Nașterea Fiului cel Sfânt, colinde coborâte din zorii nașterii timpului, din țara lui Ler Împărat.

Pământul tot e doar un zâmbet, o strălucire, un râs de copil împletit în colindă. Închizi ochii și ai impresia că ești doar o fărâmă dintr-un alb infinit, că dacă ai pleca oricum cineva te va întoarce din drum și-ți va dărui inima.

E Decembrie, cavaler îmbrăcat în armură rece și strălucitoare, lăsându-și urma pretutindeni, în zăpada atât de tăcută dar atât de plină de melodie. Note muzicale atârnând din suflet, inimi nostalgice la amintirea altor zăpezi, lacrimă de bucurie, strigăt mut sfâșiat din fericirea văzduhului. E iarnă…