Ţipetele
îi sfâşiau urechea, îi zgâriau insistent timpanul, nu se mai
termina…
De fapt, era obişnuit.
Crescuse cu ele, cu ţipete, cu urlete, cu lovituri, le mâncase pur
şi simplu pe pâine sau pe-o coajă, unde să pomenească el de
măreaţa, extraordinara pâine cea de toate zilele.
O ţinea minte pe
bunică-sa, diferită de ceilalţi. Avea chipul blând, pielea moale,
ridată şi cu mustaţă albă, un perişor ca un puf în jurul gurii
lăsate. Ochii erau albaştrii ca cicoarea şi plini de lumină iar
părul, albit de griji şi de un bărbat beţivan ce-şi făcuse
obicei s-o bată seara în loc s-o pupe de noapte bună, părul alb,
era ascuns sub o basma zdrenţuită. Îşi amintea că singurele
mângâieri le-a primit de la ea, îşi aducea aminte de obrazul fin,
lipit de căpuţul lui chel ca o găoace uscată de ou. Şi de
îmbrăţişarea caldă, caldă, de bătăile rărite ale inimii ei
mult încercate, după care s-a învăţat să numere până la zece.
Şi îi număra bătăile, câte zece, până adormea, secătuit şi
chinuit de foame. Molfăia în somn.
Maică-sa nu-i dăduse
ţâţă cât de mic să fi fost. De unde?! Era slabă ca un ţâr,
micuţă şi avea un stomac… să-i trăiască. Bea de stingea, la
fel ca taică-său. Gura ei era mereu o linie dreaptă, subţire ce
se deschidea lacomă să sugă nenorocita de sticlă sau să ţipe.
Ţipa mult. Fără rost. De plictiseală probabil. Era ca o cioară
prevestitoare de rău. Şi blestema şi afurisea lumea hapsână ce o
scuipase ca pe un prunc nedorit. Părinţii îi muriseră parcă de
dinainte s-o nască.
Era urâtă maică-sa, ca
o sperietoare. Cu ochii înfundaţi în orbite, ca un om sălbatic în
fundul unei peşteri întunecoase din care şi către care nu
răzbătea nici o lumină. Avea firişoare roşii in ochi şi
cearcăne vinete, până la jumătatea obrajilor. Ochi goi. Păr
încâlcit. Puah.
Pieptul ei nu a dat
niciodată lapte, era parcă seacă.
Taică-său era
deopotrivă. Un om lung, fără capăt, cu o claie de păr slinos
peste care trona o pălărie jegoasă. Puţea de la o poştă. Nu
neapărat a alcool, deşi parcă ăsta părea mirosul întregii
familii. În afara de bunica, ea mirosea a busuioc şi a bătrâneţe.
Se vedea murdăria de trei degete pe el. Jeg. Jeg. Transpiraţie.
Murdărie. Alcool. Răutate.
ﻼ ﻼ ﻼ
Ai lui se băteau ca
orbii. Nu de puţine ori trebuia să se ascundă sub pat ca sa nu-l
nimerească vreun cuţit aruncat la întâmplare de maică-sa ori de
taică-său. Culmea, moartea n-a venit de la cuţite, ci de la sticlă
şi de la ciocan. Blestem.
Era zi de vineri…
Bună-sa postea post negru. Se amăgea săraca, zicea că ţine
pentru sufletul ei că… „după ce-oi muri, numa’ Uţu a mai
zice-un Tatăl Nostru, o-Născătoare şi-a aprinde-o lumânare la
icoana Preacuratei. Aşa-i Uţule, ţucu-te baba…” Dădea din
cap. Voia să zică Îngeraşul..
Postea cum postea şi-n
celelalte zile. N-aveau de mâncare. Mămăligă cu un pumn de sare
şi apă să le facă s-alunece mai degrabă pe gât în jos. Să le
taie pofta. Nu era. Pur şi simplu. Li se făcea rău de mâncau mai
mult…
Atunci a intrat tatâne-so
cu un ciocan într-o mână şi sticla în cealaltă. Venea horind
de lângă primărie. Lângă primărie era crâşma lui Vasile. Hah,
nu bea pe bani… nuuu… pe datorie. Vasile îi sugea şi sufletul,
îl mesteca bine, îl scuipa înapoi şi-l sugea iar. Şi toate
astea de la începutul veacului până la sfârşit, amiiiiin. Omul
dracului, Vasile ăla…
Nevastă-sa atunci cobora
din pat. Cobora, vine vorba. De undee… Atunci pica din pat. Nici nu
mai vedea bine de mahmura aşa că n-a mai contat. A început să
ţipe după sticlă.
Nu ştiu… În mintea
omului s-a făcut dintr-odată negru. Se certase şi cu Vasile. Din
uşă cum intrase, odată şi-a azvârlit ciocanul înspre pat.
Femeia, pălită drept în frunte şi-a dat ochii peste cap şi s-a
îmburdat într-o rână.
Îşi simţea faţa
stropită de ceva, ceva roşu. Creierii maică-si i se scurgeau pe
obraz. Lângă pat era icoana, şi ea lovită de sânge. N-a spus
nimic. A dat să-şi şteargă obrazul, îl ardea sângele fierbinte,
îi intra în piele. Dar n-a apucat. Bunica şi-a făcut odată
cruce, rămânând doar cu ochii. Atât mai vedea din ea, ochii,
albaştrii, înecaţi, ca două ferestre sparte înspre o lume
ameninţată de furtună. Şi un ţipăt din gâtlejul răguşit al
iubitei lui albe.
O auzea ţipând întâia
dată, dar nu era precum ţipătul mamei lui. Era confuz…
A vrut s-o ia de mână
dar nici asta n-a mai apucat. Din doi paşi, bărbatul a fost lângă
pat şi îngrozit, înţelegând ce făcuse, şi-a pierdut capul. A
prins-o pe bătrână de gât şi a început s-o zgâlţâie
şoptindu-i cutremurat să tacă, să tacă, să tacă. Dar ea dădea
din cap speriată că nu, că nu şi glasul începea să i se tânguie
într-un vaiet prevestitor de moarte. Bărbatul s-a încruntat şi-a
început să rânjească drăceşte. A apucat sticla şi, cu toată
puterea, a izbit-o de capul albit al mamei lui. Mamei. Lui.
S-a făcut linişte. A
început să sughită. Voia s-o strângă în brațe, să-i numere
bătăile inimii până la zece, voia să-și lipească fața de
pieptul cald. Pieptul era rece. „Bunică? Buna?...”
S-a uitat împrejur,
simțind ceva. Bărbatul era la doi pași de el. Omul cu ochii roșii,
cu gheare la mâini, turbat. Spumega. Bale verzui i se prelingeau pe
la colțurile gurii... Criminal.
Trebuia să o lase pe
Buna. Trebuia să fugă.
