Mă scuzaţi, astă seară distrug roboţi.

Te salut, lume! Lume crudă şi nebună, reală şi virtuală, ce-mi scoţi în cale fel si fel de jocuri.

 Dar gata cu jocurile de societate, astă seară. Gata cu sentimentalismele, cu portocala plină de bunătate şi figuri, ce sărbători, ce spirit, ce... S-a terminat!

De la drăguţa ce scrie pe Sertarul cu jucării am aflat de un joc online cu făcut mâncare, treburi de gospodina, alea alea. Şi cum ştiţi ce minune de bucătăreasă m-a făcut Valentina (specialitatea casei fiind cartofii prăjiţi şi cerealele cu lapte), am zis sa arunc o privire. Drăguţ, nu zic nu, dar nu sunt pasionată chiar de aşa ceva.

Cum bântuiam eu pe-acolo, btw un site cu jocuri 3d 2015, hop, am dat peste un joculeţ cu roboţi, pew pew si am hotărât sa fac ce n-am mai făcut niciodată până acum: să împuşc nişte robo-tancuri într-un joc de război. Tananaaaa, DIRECT RĂZBOI!

Minunăţia asta se numeşte Mechwarrior, dupa seria cu aceeasi nume. Fraţilor, salvez rasa umană, pe un engine 3d si trag rafale de gloanţe, rachete şi tot felul de chestii explozibile de nu-mi stau bine ochii in cap.

Practic, ma simt ca IronMan. Roboţii răi încearcă să-mi cucerească baza şi să pună stăpânire pe planetă (no shit, Sherlock) iar la ce ţintă am eu, nu mă mir dacă reuşesc. Deocamdată sunt într-un orăşel evacuat, şi de după fiecare colţ mă pot trezi cu un glonte în parbriz (sau ce au roboţii în faţă). De mult n-am mai scrâşnit aşa din dinţi cum mi se întâmplă acum, când îmi distrug ăştia robotul. Arghhhh1q63%¤¤%&khd. Zen.

Dar cine crede ca o să ma dau bătută, să se pleznească singur. Portocala îşi activează sufletul de robot, îşi pune armura terfelită în lupte groaznice şi va câştiga războiul. Cred. În cele din urmă. Peste câţiva ani şi mii de meciuri jucate. Cred.

Există o speranţă. La luptă!!

Port stele in buzunar.

Si fulgi de zapada in verdele ochilor. Si bucatele de hartie lipite de haine dupa ce-am taiat si-am spintecat cu foarfeca toata ziua.

Cateodata as vrea sa fiu un copil de hartie. Nu, o femeie de hartie. Sa-mi feresc pielea de hartie de picaturile de ploaie. Criminale. Ca sa nu ma topesc sub umbrela de apa. Si tot asa, sa nu sarut pe nimeni niciodata decat atunci cand o sa fiu pregatita sa mor, topita, in sarutari lacome, sifonata in imbratisari violente, o femeie care iubeste doar o data si apoi se risipeste in mici bucatele de hartie.

Daca as fi. As avea pieptul desenat cu picaturi parfumate de vin alb, demidulce, bratele tatuate cu versuri din piesele lui Michael Buble si gura conturata cu vin rosu. Vin. Si plec. Dispar, ma topesc. Topeste-ma.

In mijlocul orasului, un fir subtire-argintat crosetat de cel mai harnic paianjen din cartier se-ncolaceste gonit de vant. Ma opresc sa aprind tigara aia la care poftesc de 5 minute. Trag in piept pacatul si privesc sus, spre panza. Expir.

Idiotul.

De ce nu se uita oamenii din oras noaptea in sus, printre crengile copacilor? Toti privesc in betoane, cu capul plecat, oameni singuratici si pierduti. Nu exista greseli, nu exista regrete. Exista doar intamplari si amintiri si idei. E ceea ce ne-am dorit la un moment dat si ce am facut. Priveste sus, in stele, o zeita sau un zeu sigur se stramba la tine.

O data, un prieten mi-a spus: "Stii ce-mi place cel mai mult la tine? Faci ca viata sa para simpla." Pai e. Simpla si vesela. Desenata in portocaliu timpuriu pe hartie.

Daddy.

Buna dimineata!
"Banc!"
Cum ti-a fost ziua?
"Banc!"
Ai grija de tine.
"Banc!"
Te trezesc maine dimineata?
"Banc!"
Noapte buna. Suna-ma maine cand te trezesti sa stiu ca esti bine.

Si nu sun niciodata, Totusi ai grija de mine, Totusi ma suni si-mi povestesti cum ti-a fost ziua si scoti daca trebuie si cu clestele tot ce-mi sta pe suflet. Sau cum mi-a fost azi. Si-mi zici bancuri pana ma stric de-atata ras.

Mi-ai facut cea mai frumoasa surpriza si cea mai frumoasa zi. Ai batut atata drum doar sa ma strangi in brate si sa ma intrebi ce fac, daca sunt bine. Tort, portocale, sampanie, placinta cu verzatuuuuuuuri. Dar cel mai frumos cadou ai fost tu. Si cel mai important.

Inghetata. "Nu mai duc micul dejun in camera!"

"De cine ti-e dor tie?"

Esti important. Esti deosebit. Nu cred ca o sa mai intalnesc cat de curand un om atat de atent, bun si grijuliu ca si tine. Generos. Entuziast, amuzant, sarcastic. Un "batran" cu suflet vesel si copilaros.

Esti ceea ce n-am avut parte, MULTUMESC, daddy!

Duende. Il dolce far niente

Pasiune. Placerea de a trândăvi.

Duende se traduce din spaniolă ca şi legătura pasională ce se formează între cântăreţ şi dansatoarea de flamenco. Şi public. Duende e spirit, înger şi demon,  magie.  Toţi devin unul, transformaţi de plăcerea dansului şi a muzicii.

E cumplit de senzual. Cumplit de frumos. Dansul e ca o rotire a sufletului, a minţii şi abia apoi a trupului. 

Pielea încinsă, surprinsă în mişcare e unul dintre cele mai frumoase lucruri de pe lume. Înlănţuirea pătimaşă a dansatorilor şi vinovăţia ritmului. Sunetul tocului pe podea. Fericire pură.

Il dolce far niente vine din Italia şi se referă la, practic, faptul de a nu face nimic, a lăsa să fie, să se întâmple. 

În loc să fim mereu presaţi de teveu şi de ceilalţi care ne spun ce şi când să facem, decidem noi înşine că merităm o pauză (cu inima, stomacul, ficatul, nu contează).

Plăcerea de a trăi, a trândăvi. Învăţăm să apreciem muşcătura din şaorma sau dintr-un morcov. Ne îndrăgostim de berea pe care o savurăm în timpul unui meci de fotbal.

E minunată senzaţia de plăcere când înjurăm un nenorocit care ne-a lovit peste fund. Ne plac micile detalii ale vieţii, sarea şi piperul. Şi nu mai simţim vinovaţia.

Învăţăm să ne apreciem prietenii şi timpul petrecut cu ei.

Şi iubim. Tare. Şi mult.

Azi în ce mai ghicim?

Iaca poznă. Am şi eu o mică-mare întrebare.

Voi credeţi în destin?

Mă refer la credinţa că toată viaţa, bob cu bob, ne e scrisă din clipa în care suntem o mică celulă în burtica mamei. Oricât am lupta în viaţa, ne resemnăm că „aşa mi-o fo’ soarta” sau, dacă ne e bine „ne-am născut sub o stea norocoasă”, asta fiind tot o referire la ce ne-a fost scris acolo, sus, pe-undeva.

Şi apropo de destin, oamenii încearcă din cele mai obscure vremuri (poate chiar şi când nu ştiau ce-i aia foc) să îşi ghicească viitorul, să-şi prevadă problemele, să dea cu tifla destinului nenorocit şi îndărătnic.

Aşa ajungem la problema vrăjitoarelor, a clarvăzătoarelor, a pirandelor tămăduitoare. Fără glumă, le admir. Adică, să faci o groază de bani de pe urma vreunui amărât sau amărâte care crede tot ce îndrugi tu acolo, verzi şi uscate, mi se pare foarte tare. Trist, într-adevăr, dar chiar tare.

Mă gândeam dacă eu, personal, cunosc pe cineva care-o mers la ghicitoare. Apoi mi-am amintit de o vară de-a mea, cu care mă am mai bine. Maică-sa (cum ar veni, mătuşe-mea) o primit vizita unor femei care i-o ghicit în... cenuşa banilor.

Noa, unele ghicesc în cafea, altele în ghioc, în palmă sau în cărţi. Astea o făcut ceva şmecherie, o ars o bancnotă de 10 lei, i-o ghicit tot trecutul (în cele mai mici detalii) şi i-o prezis că bla bla, nu mai ţiu minte. Apoi or transformat cenuşa în monezi care să împlinească suma iniţială şi or plecat, nu înainte să-i sugereze, normal, să iasă la mnezu’ nopţii, goală, pe balcon, că i-a veni norocul.

Nu ştiu cât e pe bune şi cât e gogoaşă din treaba asta că vară-mea le cam înfloreşte. Dar fiţi atenţi. Ştiu că vreţi să ştiţi dacă o ieşit pe balcon.

Răspunsul e nu, n-o ieşit. Da’ ale mele astea două cică n-or dormit toată noaptea şi pe la 12, când tremurau în pat, s-o auzit o voce groasă, care striga în întuneric: „Edith, Edith, ieşi afară!”(aşa o cheamă pe mătuşe-mea). Şoc şi groază!

Vară-mea o tras cu ochiul pe geamul din bucătărie şi, din ce mi-o zis, o văzut un „om mare”, negru, chel, fără sprâncene sau păr pe corp, gol până în dreptul mijlocului. După ce o strigat de trei ori, o dispărut în noapte.

Ca să zic drept, când am auzit povestea asta eram la cafea, cu ţigara de mult uitată în scrumieră şi simţeam cum se ridică părul pe mine. Aşa ceva...

Dar hai să trecem mai departe. O altă metodă de a ghici e maltratarea florei naţionale sau nenaţionale de către fetile înamorate. Care mândră n-o rupt vreodată petalele unei flori, rostind sistematic „mă iubeşte”, „nu mă iubeşte”, merită bătută cu sucitoru’. Ştiu că floarea n-are nici o vină dar e superb sentimentul în clipa în care ultima petală cade şi el „o iubeşte”.

Mai de curând am aflat o metodă de-a ghici destinată doar bărbaţilor şi, mai precis, chelioşilor.

E destul să ai un început de chelie şi viaţa ţi se poate ceti în creştetul capului.

Bărbaţii cu chelie (nu ştiu cum se zice, chei, cheli, pana mea) se împart în patru categorii.

Cei cu chelie izolată în vârful capului, care nu comunică deloc cu fruntea sunt bărbaţii blânzi. Urmează dublu-chelia, ce se întinde din mijlocul capului până la frunte, lăsând păr în spate şi pe laterale. Ăştia sunt bărbaţii periculoşi.

Cei care n-au fir de păr în cap sunt bărbaţii care fascinează. Şi, în cele din urmă, chelia neregulată cu smocuri de păr şi goluri din loc în loc, dă drumul în lume bărbatului nebun.

Bine, categoriie nu se iau literal. De exemplu, un bărbat blând poate fi visător, molâu, leneş, iubitor, prostuţ sau generos. Ca să poţi ghici, studiezi firul de păr (dacă mai există) şi observi grosimea. Cu cât e mai subţire, cu atât omul are mai multe griji. Corelezi cu puţinele/multele informaţii pe are le ai despre individ şi voilá, eşti un adevărat oracol din Delphi.

Din păcate, eu nu pot să-mi prevăd viitorul, că n-am chelie. Trist.

Horoscopul, obiceiurile din noaptea de Sân’ Andrei şi prognoza meteo nici nu le mai trec aici.

Deci, cum stăm azi cu ghicitul?

P.S. Partea cu ghicitul în chelie e un pamflet inspirat din cartea lui Eduard Ţone – Castelul prinţesei de caramel. Da’ pe mine nu mă opreşte asta să incerc să ghicesc viitorul chelioşilor. Muahaha.

Aşteptarea

Tot timpul m-am plâns. M-am plâns ca nu am ce citi, că băiatul de care m-am îndrăgostit nu mă iubeşte înapoi, ca nu mai am mâncare în frigider sau că soarele îmi bate în cap până tâmpesc.

Nu ştiu alţii cum sunt dar eu m-am saturat să mă tot plâng (să nu credeţi că o să ma las brusc acuma, ca doar e activitatea mea preferată).  În fine.

Ne petrecem viaţa aşteptând. De fapt, asta e chiar activitatea generală a oamenilor. Toţi suntem „aşteptatori”. Eu nu sunt studentă, eu aştept să-mi iau examenele sau să termin faculta sau pur şi simplu aştept să-mi corecteze vreun prof lucrarea mea bălărită. Sor-mea nu e dansatoare, aşteaptă să îi termine boss-ul mare/ seful de trib sau cum se zice la ăla care predă, coregrafia şi să i se uşte tenişii ca să poată mere să joace acolo, ce face, mă rog.  Un precin nu e şomer, aşteaptă să iasă din puşcărie ca să poată lucra sau pur şi simplu să iasă la cafeaua promisă acum o lună.(Mi-e dor de tine, Pufi)

Aşteptăm o iarnă întreagă să vină vara, să scăpăm de frig şi haine pufoase iar în toiul verii ne plângem de căldură, de sorinel care ne bate în cap şi de pielea înroşită. Unii mai nostalgici, îl ascultă pe furiş, la căşti, pe Hruşcă, visând la mere coapte şi brazi împodobiţi.

Aşteptăm să terminăm tura la lucru cu gândul la concediu, la hamacul din livada a lor noştri mai bătrâni sau la plajele înfierbântate ale mării. Trăiască vacanţa!

Aşteptăm să se facă seară să ieşim în oraş cu precinii, să bem un suc, o bere sau o ladă pentru cei puternici.

Aşteptăm ca băiatul/fata de care ne-am îndrăgostit nebuneşte să facă primul pas. Sau dacă tot facem noi primul pas, să răspundă cu aceeaşi dragoste (trecătoare sau nu). Şi sperăm să nu fim refuzaţi pentru că, cui nu-i e frică de o inimă frântă să ridice mâna sus. Şi apoi aşteptăm ca greul din piept să plece, nopţile cu ochii aţintiţi în tavan să dispară şi glumele obosite/indiferenţa să mascheze cumva omuleţul trist dinlăuntrul nostru.

Aşteptăm . Aşteptăm să se coacă pepenii pentru că cei din supermarket n-au nici un gust. Sau au gust de bicitoci(dovleci).

Să îşi termine un precin maşina ca să vă daţi pe şosele în fum, praf şi scrâşnet asurzitor de roţi înfierbântate.

 Să vină acasă precinu care ţi-a promis o Milka cu oreo pentru că eşti o marmotă şi el e Fat-Frumos( feţii-frumoşi îşi îndeplinesc promisiunile). Şi tre să înveleşti ciocolata în staniol. Mă rog, s-o dezveleşti.

Să mergi la lucru ca să faci bani. Ca să-ţi îndeplineşti singurele dorinţe pe toamna asta: să mergi sa joci pe masă la nuntă şi să-ţi iei o bicicletă.

Să ajungi la concert la Voltaj şi la Subcarpaţi pentru că îi ratezi tot timpul când faci planuri aiurea.

Aşteptăm. Aştepţi. Aştept. Şi îmi place să aştept. Nu mă mai plâng.

Tenisi uzi.

Mai nou am dezvoltat un fel de cultură pentru lucrurile pe care le urăsc. Pentru că mă simt aşa un pic blestemată. Chestiile micuţe pe care le plac sunt acum aşa de uşor de iubit ca nişte insuliţe roditoare în mijlocul unei întinderi de ocean sărat ca naiba.

Îmi plac listele, aşa că o sa fac o listă faină rău cu lucrurile care nu mi-au plăcut săptămîna asta:

-tenişii uzi. Tenişii uzi în bălţile oraşului sau în iarba udă a pădurilor la 5 dimineaţa. Şi mai ales imposibilitatea să te descalţi imediat şi să-ţi bagi picioarele într-un cuptor, de exemplu. Sau în capul cuiva.

- melodia aia a lui Smiley, Acasă. Nu o urasc neaparat pentru ca ăştia de la radio o dau încontinuu pe fm ci pentru ca îmi provoacă o stare naşpa. Şi mă face să-mi amintesc lucruri pe care aş prefera să le uit.

-alegerile . Urăsc să aleg între 2 oameni pe care îi iubesc, dar care se urasc. Sau se iubesc.  Dar de la care nu pot să mai aştept nimic bun. Nu înţeleg. Cum poţi declara că iubeşti dacă ai atât de multă ură în tine încât, de fiecare data când vezi pe acel cineva, îţi vin în minte 1000 de moduri de a ucide? Unele chiar nedescoperite de oamenii de ştiinţă.

-laptele cald. Îmi face rău. Sunt o mare băutoare de lapte dar nu-l suport dacă e încalzit, fiert sau dezmorţit pur si simplu. Beau tone de lapte, rece, nefiert cu zahăr si scorţişoară. Pe ăla il iubesc. Ăl’ cald e un rahat.

-aluniţele. Urăsc să-mi crească aluniţe pe corp, la momentul total nepotrivit şi locul să mi se umfle cât China.

-reproşurile. Şi acuzaţiile nefondate. OOOO, ce le mai urăsc. Ură pe termen lung.

- lipsa netului. Ştii cum se zice, BUT WITHOUT WIFI, I’M NOTHING. Aşa şi eu. Încă aştept să îmi bage netu’. Probabil mai am de asteptat.

-telenovelele.

-lipsa ţigărilor.

-cand imi închide cineva în nas. La telefon.

-ţânţarii. Micii slujitori ai lui satan, sugători de sânge nevinovat. Ce le-am facut eu, dom’le? Ce le-am facut?!

-insomnia.

-frigul de dimineaţă, dupa ce te ridici din aşternut. Zic aşternut, pentru ca eu nu dorm în pat. Dorm pe jos.

-pânzele de paianjen.

P.S. Dar, după toată săptămâna, două lucruri au rămas frumoase. Două cărţi. Strada Sobolanilor, cadou primit de la Printesa mea, a cărei dedicaţie am observat-o abia acum (mulţam fain, imbecila mea preferată). Şi Castelul prinţesei de caramel. Delicioase.