marți, 12 septembrie 2017

Iubita mea din templu

Initierea e, indiscutabil, mereu o surpriza. Fie ca e planificata, fie spontana, la mijloc e doza aceea de nervozitate, de soc in fata unui lucru nou.

"Copilul din mine inca tresare in spasme alambicate atunci cand mintea mea ridata, imbatranita inca de atunci de fapte, vorbe si intamplari... isi aduce aminte.

Priveam speriat in ferastruica spalata temeinic, in lacrimi si rugaciuni soptite de vreo maicuta batrana. Fereastra templului se transformase in poarta spre iad. Si ce dulce iad.

Femeia, inca tanara, nu mai era slujitoarea templului. In fata unei oglinjoare cat palma, isi revarsase parul bogat, negru-taciune cu reflexe albastrii.

Si-l pieptana delicat ca si cum ar fi facut dragoste cu sine insasi. 

Mainile mici si albe treceau, fiori in vintrele mele, despartind, deschizand calea in fata periei grosolane din lemn. Parea un mod salbatic de a-si face placere iar eu priveam, rupt fara cale de intoarcere de nevinovatia copilariei.

Ii vedeam pielea catifelata cum tremura de efort. Iar camasa de noapte mi se parea o blasfemie adulatoare a divinitatii.

Camasuta alba, cu marginile din dantela, abia ii acoperea pieptul ce se zbatea violent in jocul pieptanatului si coapsele puternice. Ii urmaream cu degetele, imaginar, linia picioarelor, ii cuprindeam gleznele subtiri si delicate si ii sarutam, iar imaginar, gaoacea genunchilor.

As fi murit la picioarele ei.

Avea o stralucire de felina salbatica in privirea-i concentrata. Era un spectacol. O piesa de teatru fara cuvinte la care asistam ca nauc, cu palmele transpirate si respiratia greoaie.

Frida Khalo a mea din templu. 

Si lapte imprastiat pe scarile raiului."

Poveste spusa la o cana mare de cafea, intr-o gradina cu pisici si soare. Bunicul avea deja zeci de ani de cand taica-su l-a trimis ultima oara sa duca lapte la manastire..