joi, 25 decembrie 2014

Aproape-un an si un mulţam portocaliu.

E un pic din vineri, 26. Bine că mi s-a spus, altfel nu ştiam ce zi/noapte e azi.

De obicei n-am treabă cu căcaturile alea "a mai trecut un aaaaaaaaaaaan", "a fost un an plin de minunăţii şi superbităăăăăăăăăăţi", ieiiii, urmează "new year, new meeeee". No shit.

Dar da, a trecut aproape un an. Încă puţin, câteva zile, şi o să pot sa stau şi în 2015 degeaba pe facebook şi să îmi pierd nopţile pe tumblr şi imgur. Trololol.

Dar azi, odată cu picurii mărunţi de ploaie şi muzica nervoasă în urechi, am fost de-a dreptul mulţumită de ce mi s-a întâmplat anul ăsta. Şi recunoscătoare. Celorlalţi. Şi mie.

Am făcut lucruri noi, am întâlnit oameni şi situaţii noi şi interesante. M-am extaziat ca o psihopată înapoiată pentru lucruri mărunte, detaliile alea de-abia observabile ale oricărei întâmplări, loc, om.

Anul ăsta am fost un copil mulţumit. Copil cu probleme dar bucuros.

Mi-am făcut un tatuaj. Ieeei. Pe care il confundă lumea cu o pată neagră sau cu sigla de la nu stiu ce marcă de cafea. E amuzant să dau explicaţii.

Am plecat în străinătate şi am lucrat pe brânci să-mi câştig pâinea. E crud dorul pe care îl simţi când de-abia poţi vorbi cu cei de acasă, e dificil când celor care pot face ceva nu le pasă câte vânătăi şi dureri ai în corp, e minunat când întâlneşti necunoscuţi pe care ajungi să-i consideri ca parte din familia ta. Şi până la urmă a fost o experienţă frumoasă.

Am citit. Mult, nici măcar pe jumătate din cât aş vrea să citesc dar am strâns în braţe bucăţi din bibliotecă, fraze si idei pe care le mai rumeg şi acum.

Am plecat în excursie random, fără preaviz şi prea mulţi bani în buzunar. Am reuşit, fără să încerc măcar, să nu mă plictisesc niciodată. Şi să fac lucruri noi si lucruri care mă sperie, cel puţin săptămânal.

Am scris un jurnal. Aproape o lună, ceea ce e tare. Am înjurat mult, ceea ce e relaxant. Am rupt o pereche de tenişi la nici o săptămână după ce i-am cumpărat. Şi nici nu-mi dau seama cum de i-am rupt. 

Am primit Crăciunul ăsta mai multe cadouri decât m-am aşteptat. Doar lucruri folositoare, şi portocale şi ciocolată. Şi mi-am primit, mai repede decât era programat, cadoul mult dorit: un dragon. 

Pssst e cald şi grijuliu si minunat. Si e bărbos. Bărbatul meu.

Am întâlnit oameni absolut minunaţi, oameni care ma enervează, pe care îi înjur, pe care îi sufoc de drag de fiecare dată când îi întâlnesc. Oameni care mă acceptă şi mă iubesc deşi sunt conştienţi de cât de handicapată, egoistă, rea sunt. Şi vreau să le mulţumesc din tot zgârciul meu din piept şi să le mulţumesc din nou (nu de prea multe ori, ca li se urcă la cap şi nu-i bine).

Pe de altă parte, sunt şi oameni care n-au mai vrut să aibă de-a face cu mine. Au renunţat unii la prietenii de ani de zile. Dar îi respect şi continui să mă bucur când îmi amintesc de toate momentele pe care le-am trăit alături.

Deci da, vorbim aici de un an plin. Un an ca o faţă catifelată de plapumă, plină şi pufoasă, îndesată cu amintiri şi senzaţii de neuitat.


P.S. O să las asta aici.



duminică, 7 decembrie 2014

Nu e pauză.

Mi-e milă de oamenii acaparaţi în relaţii. Relaţii pe care nu le vor, nu le mai aduc nici o bucurie, nu le mai smulg nici o picătură de pasiune din trup. Şi mai rău, mi-e milă de oamenii ce se mint şi îşi mint "străinul personal" că încă scânteia aceea le mai încălzeşte sângele.

Sunt oameni care înşeală, ţinându-se de mână cu "marea dragoste". E ca şi cum mi-ai încredinţa un boţ de carne sângerândă, numită inimă; şi acel boţ de carne se zbate să-mi supravieţuiască în palme, să crească mare, să se facă frumos. Şi eu îţi zic că voi avea grijă pentru totdeauna de urâţenia aia care se va face frumoasă. Dar pe drum, undeva, o să mă satur de ea.

Poate o să văd altă urâţenie, care să-mi facă zgârciul din piept să se îmbolnăvească greu şi prostesc.
Sau pur şi simplu nu-ţi mai vreau boţul de carne în grija mea.

Sunt egoistă. O să vreau să le păstrez pe amandouă, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Cel puţin o să mă gândesc să încerc.

Şi n-o să-mi iasă. O să-ţi cer o pauză. De relaţie.

Stai puţin, pauză de la iubire/ iubit/ iubind? Nu există aşa ceva.
Când o să-ţi cer pauză sau oricine altcineva îţi va cere, să ştii că s-a terminat. Boţul de carne se aruncă pe jos şi se calcă în picioare într-o încercare eşuată de a-i induce amnezie. Amnezie în dragoste. Ca să nu doară.

Şi tot nu-i bună reţeta.

Nu poţi urla egoist şi înspăimântat "PAUZĂ". Nu eşti nici într-un joc, nici într-un meci. Nu eşti la şcoală, nu eşti la muncă, nu eşti la bar şi simţi că te îmbeţi. Responsabilule.

Din păcate, iubirea este un full time job.

vineri, 5 decembrie 2014

Zamfira.

Buna Zamfira mi-a fost vecină când trăiam în casa a lor mei. Micuţă, cu părul împletit într-o coroniţă cochetă, ascunsă sub un batic învechit de spălări şi purtări repetate. Frumoasă, cu nişte ochi albaştri de nu-mă-uita, ochi aprigi dar îmblânziţi când mă aşezam la picioarele ei şi îi ceream poveşti şi o ţucătură pe frunte.

E bătrână şi frumoasă. Ne purta de grijă şi-mi placea de ea dar viaţa nenorocită o făcuse vicleană şi uneori răutăcioasă, astfel că ai mei o priveau cu un ochi chiorâş.

De când se născuse, maică-sa îi spăla si-i împletea părul lung-lung, auriu precum soarele. Fiinţă solară era ea. Este încă.

A crescut în inima ţării, într-un vârf de munte, dragii Apuseni. Cât a fost mică, o trimiteau cu caprele la păşunat şi marţea mă-sa n-o pieptăna şi n-o lăsa să iasă din casă, că umbla Marţolea-n chip de drac să-i frângă trupul subţirel.

Când s-a mai înălţat un metru şi-un zâmbet de la pământ, făcuseră feciorii coadă la poarta ei. Petrecea până dimineaţa, până i se stâlceau pantofii ăi buni şi maică-sa îi înverzea picioarele. Oameni mari stau în limbă după ea, după frumuseţea şi spiritul ei vesel. Era sarcastică, veselă, senzuală, un boboc sălbatic de floare în coasta muntelui. 

Deşi ar fi putut să trăiască în puf lângă un bărbat la casa lui, nu, Zamfira mea s-a topit toată toată pentru Ispas. Şi mai urât, bărbatul, mare băutor, duhnind de la o poştă a mahoarcă proastă dar lăutar cunoscut, avea femeia lui, gata s-o ia de nevastă. Micuţa însă l-a sedus, l-a acaparat pe-o cale de unde să nu ai aibă scăpare. Iar săraca logodnică părăsită i-a urat ce mai putea să-i ureze: "Să ai parte de el, aşa cum aş fi avut şi eu!". Fără resentimente. Dar ea ştia ce vorbeşte.

A venit urgia peste toti. Fuga de război, de ameninţarea luptelor la care ei nu vroiau nici să ia parte, nici să câştige ceva. A urmat refugiul, hălăduirea prin Moldova şi apoi s-au stabilit "acasă". Nicăieri, într-un sat făcut pe loc între două ţări, unde nici Moartea nu trece.

Ispas bea şi fuma în continuare, o bătea de-i plângeau şi pereţii de milă, cu lacrimi de mucegai. A rezistat femeia, i-a făcut doi prunci, a clădit o gospodărie şi a muncit cât zece să acopere găurile din casă şi din inimă. Nici măcar copiii nu-i semănau.

L-a izgonit la bătrâneţe într-o cohe, o bucătăriuţă mică, puturoasă de nici nu puteai intra 'năuntru. În casă i-a rămas fiul cel mic, să continue bătăile lui taică-său, să o facă de ocară, să-i bea pensia şi s-o dea cu capul de pereţi. Îşi dorea ca el să moară.

Bărbatul i-a murit dar pruncul încă îi continuă menirea.

 "Să ai parte de el, aşa cum aş fi avut şi eu!"

Buna Zamfira e tare bolnavă. E bătrână, cu dureri vechi şi noi în trupul uscat dar nu se poate opri din robotit. E frumoasă a mirare.



miercuri, 3 decembrie 2014

Când eşti fericit, rânjeşte.

A fost noaptea ce a urmat unei zile în care am fost fericită. Ieri.
La ora 1, simţeam că mă sufoc, că-mi tropoteşte sângele în vene precum o hoardă de tătari blestemaţi. 

Noroc cu Ninu ca a acceptat să ne vedem la un ceai să-i povestesc de ce mama dracului tot urlu la telefon şi de ce nu mă mai interesează cursul lumii.

Am ieşit din casă cu un roi spurcat de gânduri ce-mi clocoteau în creier, în carne, sub piele. Îmi venea sâ-mi sfâşii pielea de pe mine, să o arunc pe jos şi să sar pe ea până să se risipească în senzaţiile cu parfum de bomboane ale săruturilor, în amprentele degetelor şi căldură.

Rânjeam ca proasta. E legendă deja. Când mă vezi cu rânjetul de proastă pe faţă să ştii că sunt fericită. Pur şi simplu nu mă pot opri să nu mă strâmb, să nu mă zvârcolesc într-o parte şi-ntralta şi să nu mă hlizesc în gol la motivul fericirii mele.

Oricum, rânjetul meu a şocat doar vreo doi taximetrişti şi pe un paznic într-o gheretă. Pe Ninu nu-l mai şochez, ştie că am mai multe ţigle-lipsă pe casă decât ar fi normal. 

Am băut ceai. Parcă prea mult, la cât de înfofolită eram. Şi dupa ce-am urlat vreo oră în Papi şi săracul coptil deja se uita compătimitor la mine, am zis că plec. Şi mă las botezată în lumina becurilor chioare. Ploua.

Am fost doar eu şi ploaia. Si asfaltul sângerând într-un joc haotic de lumini şi umbre. Şi picăturile reci pe faţa strâmbată de fericire. Nici măcar un suflet pe stradă să se mire. Nici de om, nici de câine. Nici măcar de mâţă.

Ieri noapte, la ora 4, am fost cea mai fericita fiinţă din Timişoara. Pe strada în ploaie.

marți, 2 decembrie 2014

Mă scuzaţi, astă seară distrug roboţi.

Te salut, lume! Lume crudă şi nebună, reală şi virtuală, ce-mi scoţi în cale fel si fel de jocuri.

 Dar gata cu jocurile de societate, astă seară. Gata cu sentimentalismele, cu portocala plină de bunătate şi figuri, ce sărbători, ce spirit, ce... S-a terminat!

De la drăguţa ce scrie pe Sertarul cu jucării am aflat de un joc online cu făcut mâncare, treburi de gospodina, alea alea. Şi cum ştiţi ce minune de bucătăreasă m-a făcut Valentina (specialitatea casei fiind cartofii prăjiţi şi cerealele cu lapte), am zis sa arunc o privire. Drăguţ, nu zic nu, dar nu sunt pasionată chiar de aşa ceva.

Cum bântuiam eu pe-acolo, btw un site cu jocuri 3d 2015, hop, am dat peste un joculeţ cu roboţi, pew pew si am hotărât sa fac ce n-am mai făcut niciodată până acum: să împuşc nişte robo-tancuri într-un joc de război. Tananaaaa, DIRECT RĂZBOI!

Minunăţia asta se numeşte Mechwarrior, dupa seria cu aceeasi nume. Fraţilor, salvez rasa umană, pe un engine 3d si trag rafale de gloanţe, rachete şi tot felul de chestii explozibile de nu-mi stau bine ochii in cap.

Practic, ma simt ca IronMan. Roboţii răi încearcă să-mi cucerească baza şi să pună stăpânire pe planetă (no shit, Sherlock) iar la ce ţintă am eu, nu mă mir dacă reuşesc. Deocamdată sunt într-un orăşel evacuat, şi de după fiecare colţ mă pot trezi cu un glonte în parbriz (sau ce au roboţii în faţă). De mult n-am mai scrâşnit aşa din dinţi cum mi se întâmplă acum, când îmi distrug ăştia robotul. Arghhhh1q63%¤¤%&khd. Zen.

Dar cine crede ca o să ma dau bătută, să se pleznească singur. Portocala îşi activează sufletul de robot, îşi pune armura terfelită în lupte groaznice şi va câştiga războiul. Cred. În cele din urmă. Peste câţiva ani şi mii de meciuri jucate. Cred.

Există o speranţă. La luptă!!

miercuri, 5 noiembrie 2014

Port stele in buzunar.

Si fulgi de zapada in verdele ochilor. Si bucatele de hartie lipite de haine dupa ce-am taiat si-am spintecat cu foarfeca toata ziua.

Cateodata as vrea sa fiu un copil de hartie. Nu, o femeie de hartie. Sa-mi feresc pielea de hartie de picaturile de ploaie. Criminale. Ca sa nu ma topesc sub umbrela de apa. Si tot asa, sa nu sarut pe nimeni niciodata decat atunci cand o sa fiu pregatita sa mor, topita, in sarutari lacome, sifonata in imbratisari violente, o femeie care iubeste doar o data si apoi se risipeste in mici bucatele de hartie.

Daca as fi. As avea pieptul desenat cu picaturi parfumate de vin alb, demidulce, bratele tatuate cu versuri din piesele lui Michael Buble si gura conturata cu vin rosu. Vin. Si plec. Dispar, ma topesc. Topeste-ma.

In mijlocul orasului, un fir subtire-argintat crosetat de cel mai harnic paianjen din cartier se-ncolaceste gonit de vant. Ma opresc sa aprind tigara aia la care poftesc de 5 minute. Trag in piept pacatul si privesc sus, spre panza. Expir.

Idiotul.

De ce nu se uita oamenii din oras noaptea in sus, printre crengile copacilor? Toti privesc in betoane, cu capul plecat, oameni singuratici si pierduti. Nu exista greseli, nu exista regrete. Exista doar intamplari si amintiri si idei. E ceea ce ne-am dorit la un moment dat si ce am facut. Priveste sus, in stele, o zeita sau un zeu sigur se stramba la tine.

O data, un prieten mi-a spus: "Stii ce-mi place cel mai mult la tine? Faci ca viata sa para simpla." Pai e. Simpla si vesela. Desenata in portocaliu timpuriu pe hartie.


marți, 4 noiembrie 2014

Daddy.

Buna dimineata!
"Banc!"
Cum ti-a fost ziua?
"Banc!"
Ai grija de tine.
"Banc!"
Te trezesc maine dimineata?
"Banc!"
Noapte buna. Suna-ma maine cand te trezesti sa stiu ca esti bine.

Si nu sun niciodata, Totusi ai grija de mine, Totusi ma suni si-mi povestesti cum ti-a fost ziua si scoti daca trebuie si cu clestele tot ce-mi sta pe suflet. Sau cum mi-a fost azi. Si-mi zici bancuri pana ma stric de-atata ras.

Mi-ai facut cea mai frumoasa surpriza si cea mai frumoasa zi. Ai batut atata drum doar sa ma strangi in brate si sa ma intrebi ce fac, daca sunt bine. Tort, portocale, sampanie, placinta cu verzatuuuuuuuri. Dar cel mai frumos cadou ai fost tu. Si cel mai important.

Inghetata. "Nu mai duc micul dejun in camera!"

"De cine ti-e dor tie?"

Esti important. Esti deosebit. Nu cred ca o sa mai intalnesc cat de curand un om atat de atent, bun si grijuliu ca si tine. Generos. Entuziast, amuzant, sarcastic. Un "batran" cu suflet vesel si copilaros.

Esti ceea ce n-am avut parte, MULTUMESC, daddy!

luni, 28 iulie 2014

Duende. Il dolce far niente


Pasiune. Placerea de a trândăvi.

Duende se traduce din spaniolă ca şi legătura pasională ce se formează între cântăreţ şi dansatoarea de flamenco. Şi public. Duende e spirit, înger şi demon,  magie.  Toţi devin unul, transformaţi de plăcerea dansului şi a muzicii.

E cumplit de senzual. Cumplit de frumos. Dansul e ca o rotire a sufletului, a minţii şi abia apoi a trupului. 

Pielea încinsă, surprinsă în mişcare e unul dintre cele mai frumoase lucruri de pe lume. Înlănţuirea pătimaşă a dansatorilor şi vinovăţia ritmului. Sunetul tocului pe podea. Fericire pură.


Il dolce far niente vine din Italia şi se referă la, practic, faptul de a nu face nimic, a lăsa să fie, să se întâmple. 

În loc să fim mereu presaţi de teveu şi de ceilalţi care ne spun ce şi când să facem, decidem noi înşine că merităm o pauză (cu inima, stomacul, ficatul, nu contează).

Plăcerea de a trăi, a trândăvi. Învăţăm să apreciem muşcătura din şaorma sau dintr-un morcov. Ne îndrăgostim de berea pe care o savurăm în timpul unui meci de fotbal.

E minunată senzaţia de plăcere când înjurăm un nenorocit care ne-a lovit peste fund. Ne plac micile detalii ale vieţii, sarea şi piperul. Şi nu mai simţim vinovaţia.

Învăţăm să ne apreciem prietenii şi timpul petrecut cu ei.


Şi iubim. Tare. Şi mult.

luni, 21 iulie 2014

Azi în ce mai ghicim?

Iaca poznă. Am şi eu o mică-mare întrebare.

Voi credeţi în destin?

Mă refer la credinţa că toată viaţa, bob cu bob, ne e scrisă din clipa în care suntem o mică celulă în burtica mamei. Oricât am lupta în viaţa, ne resemnăm că „aşa mi-o fo’ soarta” sau, dacă ne e bine „ne-am născut sub o stea norocoasă”, asta fiind tot o referire la ce ne-a fost scris acolo, sus, pe-undeva.

Şi apropo de destin, oamenii încearcă din cele mai obscure vremuri (poate chiar şi când nu ştiau ce-i aia foc) să îşi ghicească viitorul, să-şi prevadă problemele, să dea cu tifla destinului nenorocit şi îndărătnic.

Aşa ajungem la problema vrăjitoarelor, a clarvăzătoarelor, a pirandelor tămăduitoare. Fără glumă, le admir. Adică, să faci o groază de bani de pe urma vreunui amărât sau amărâte care crede tot ce îndrugi tu acolo, verzi şi uscate, mi se pare foarte tare. Trist, într-adevăr, dar chiar tare.

Mă gândeam dacă eu, personal, cunosc pe cineva care-o mers la ghicitoare. Apoi mi-am amintit de o vară de-a mea, cu care mă am mai bine. Maică-sa (cum ar veni, mătuşe-mea) o primit vizita unor femei care i-o ghicit în... cenuşa banilor.

Noa, unele ghicesc în cafea, altele în ghioc, în palmă sau în cărţi. Astea o făcut ceva şmecherie, o ars o bancnotă de 10 lei, i-o ghicit tot trecutul (în cele mai mici detalii) şi i-o prezis că bla bla, nu mai ţiu minte. Apoi or transformat cenuşa în monezi care să împlinească suma iniţială şi or plecat, nu înainte să-i sugereze, normal, să iasă la mnezu’ nopţii, goală, pe balcon, că i-a veni norocul.

Nu ştiu cât e pe bune şi cât e gogoaşă din treaba asta că vară-mea le cam înfloreşte. Dar fiţi atenţi. Ştiu că vreţi să ştiţi dacă o ieşit pe balcon.

Răspunsul e nu, n-o ieşit. Da’ ale mele astea două cică n-or dormit toată noaptea şi pe la 12, când tremurau în pat, s-o auzit o voce groasă, care striga în întuneric: „Edith, Edith, ieşi afară!”(aşa o cheamă pe mătuşe-mea). Şoc şi groază!

Vară-mea o tras cu ochiul pe geamul din bucătărie şi, din ce mi-o zis, o văzut un „om mare”, negru, chel, fără sprâncene sau păr pe corp, gol până în dreptul mijlocului. După ce o strigat de trei ori, o dispărut în noapte.

Ca să zic drept, când am auzit povestea asta eram la cafea, cu ţigara de mult uitată în scrumieră şi simţeam cum se ridică părul pe mine. Aşa ceva...

Dar hai să trecem mai departe. O altă metodă de a ghici e maltratarea florei naţionale sau nenaţionale de către fetile înamorate. Care mândră n-o rupt vreodată petalele unei flori, rostind sistematic „mă iubeşte”, „nu mă iubeşte”, merită bătută cu sucitoru’. Ştiu că floarea n-are nici o vină dar e superb sentimentul în clipa în care ultima petală cade şi el „o iubeşte”.

Mai de curând am aflat o metodă de-a ghici destinată doar bărbaţilor şi, mai precis, chelioşilor.
E destul să ai un început de chelie şi viaţa ţi se poate ceti în creştetul capului.

Bărbaţii cu chelie (nu ştiu cum se zice, chei, cheli, pana mea) se împart în patru categorii.

Cei cu chelie izolată în vârful capului, care nu comunică deloc cu fruntea sunt bărbaţii blânzi. Urmează dublu-chelia, ce se întinde din mijlocul capului până la frunte, lăsând păr în spate şi pe laterale. Ăştia sunt bărbaţii periculoşi.
Cei care n-au fir de păr în cap sunt bărbaţii care fascinează. Şi, în cele din urmă, chelia neregulată cu smocuri de păr şi goluri din loc în loc, dă drumul în lume bărbatului nebun.

Bine, categoriie nu se iau literal. De exemplu, un bărbat blând poate fi visător, molâu, leneş, iubitor, prostuţ sau generos. Ca să poţi ghici, studiezi firul de păr (dacă mai există) şi observi grosimea. Cu cât e mai subţire, cu atât omul are mai multe griji. Corelezi cu puţinele/multele informaţii pe are le ai despre individ şi voilá, eşti un adevărat oracol din Delphi.

Din păcate, eu nu pot să-mi prevăd viitorul, că n-am chelie. Trist.

Horoscopul, obiceiurile din noaptea de Sân’ Andrei şi prognoza meteo nici nu le mai trec aici.

Deci, cum stăm azi cu ghicitul?



P.S. Partea cu ghicitul în chelie e un pamflet inspirat din cartea lui Eduard Ţone – Castelul prinţesei de caramel. Da’ pe mine nu mă opreşte asta să incerc să ghicesc viitorul chelioşilor. Muahaha.

vineri, 18 iulie 2014

Aşteptarea

Tot timpul m-am plâns. M-am plâns ca nu am ce citi, că băiatul de care m-am îndrăgostit nu mă iubeşte înapoi, ca nu mai am mâncare în frigider sau că soarele îmi bate în cap până tâmpesc.

Nu ştiu alţii cum sunt dar eu m-am saturat să mă tot plâng (să nu credeţi că o să ma las brusc acuma, ca doar e activitatea mea preferată).  În fine.

Ne petrecem viaţa aşteptând. De fapt, asta e chiar activitatea generală a oamenilor. Toţi suntem „aşteptatori”. Eu nu sunt studentă, eu aştept să-mi iau examenele sau să termin faculta sau pur şi simplu aştept să-mi corecteze vreun prof lucrarea mea bălărită. Sor-mea nu e dansatoare, aşteaptă să îi termine boss-ul mare/ seful de trib sau cum se zice la ăla care predă, coregrafia şi să i se uşte tenişii ca să poată mere să joace acolo, ce face, mă rog.  Un precin nu e şomer, aşteaptă să iasă din puşcărie ca să poată lucra sau pur şi simplu să iasă la cafeaua promisă acum o lună.(Mi-e dor de tine, Pufi)

Aşteptăm o iarnă întreagă să vină vara, să scăpăm de frig şi haine pufoase iar în toiul verii ne plângem de căldură, de sorinel care ne bate în cap şi de pielea înroşită. Unii mai nostalgici, îl ascultă pe furiş, la căşti, pe Hruşcă, visând la mere coapte şi brazi împodobiţi.

Aşteptăm să terminăm tura la lucru cu gândul la concediu, la hamacul din livada a lor noştri mai bătrâni sau la plajele înfierbântate ale mării. Trăiască vacanţa!

Aşteptăm să se facă seară să ieşim în oraş cu precinii, să bem un suc, o bere sau o ladă pentru cei puternici.

Aşteptăm ca băiatul/fata de care ne-am îndrăgostit nebuneşte să facă primul pas. Sau dacă tot facem noi primul pas, să răspundă cu aceeaşi dragoste (trecătoare sau nu). Şi sperăm să nu fim refuzaţi pentru că, cui nu-i e frică de o inimă frântă să ridice mâna sus. Şi apoi aşteptăm ca greul din piept să plece, nopţile cu ochii aţintiţi în tavan să dispară şi glumele obosite/indiferenţa să mascheze cumva omuleţul trist dinlăuntrul nostru.

Aşteptăm . Aşteptăm să se coacă pepenii pentru că cei din supermarket n-au nici un gust. Sau au gust de bicitoci(dovleci).

Să îşi termine un precin maşina ca să vă daţi pe şosele în fum, praf şi scrâşnet asurzitor de roţi înfierbântate.

 Să vină acasă precinu care ţi-a promis o Milka cu oreo pentru că eşti o marmotă şi el e Fat-Frumos( feţii-frumoşi îşi îndeplinesc promisiunile). Şi tre să înveleşti ciocolata în staniol. Mă rog, s-o dezveleşti.

Să mergi la lucru ca să faci bani. Ca să-ţi îndeplineşti singurele dorinţe pe toamna asta: să mergi sa joci pe masă la nuntă şi să-ţi iei o bicicletă.

Să ajungi la concert la Voltaj şi la Subcarpaţi pentru că îi ratezi tot timpul când faci planuri aiurea.


Aşteptăm. Aştepţi. Aştept. Şi îmi place să aştept. Nu mă mai plâng.

sâmbătă, 12 iulie 2014

Tenisi uzi.


Mai nou am dezvoltat un fel de cultură pentru lucrurile pe care le urăsc. Pentru că mă simt aşa un pic blestemată. Chestiile micuţe pe care le plac sunt acum aşa de uşor de iubit ca nişte insuliţe roditoare în mijlocul unei întinderi de ocean sărat ca naiba.

Îmi plac listele, aşa că o sa fac o listă faină rău cu lucrurile care nu mi-au plăcut săptămîna asta:

-tenişii uzi. Tenişii uzi în bălţile oraşului sau în iarba udă a pădurilor la 5 dimineaţa. Şi mai ales imposibilitatea să te descalţi imediat şi să-ţi bagi picioarele într-un cuptor, de exemplu. Sau în capul cuiva.

- melodia aia a lui Smiley, Acasă. Nu o urasc neaparat pentru ca ăştia de la radio o dau încontinuu pe fm ci pentru ca îmi provoacă o stare naşpa. Şi mă face să-mi amintesc lucruri pe care aş prefera să le uit.

-alegerile . Urăsc să aleg între 2 oameni pe care îi iubesc, dar care se urasc. Sau se iubesc.  Dar de la care nu pot să mai aştept nimic bun. Nu înţeleg. Cum poţi declara că iubeşti dacă ai atât de multă ură în tine încât, de fiecare data când vezi pe acel cineva, îţi vin în minte 1000 de moduri de a ucide? Unele chiar nedescoperite de oamenii de ştiinţă.

-laptele cald. Îmi face rău. Sunt o mare băutoare de lapte dar nu-l suport dacă e încalzit, fiert sau dezmorţit pur si simplu. Beau tone de lapte, rece, nefiert cu zahăr si scorţişoară. Pe ăla il iubesc. Ăl’ cald e un rahat.

-aluniţele. Urăsc să-mi crească aluniţe pe corp, la momentul total nepotrivit şi locul să mi se umfle cât China.

-reproşurile. Şi acuzaţiile nefondate. OOOO, ce le mai urăsc. Ură pe termen lung.

- lipsa netului. Ştii cum se zice, BUT WITHOUT WIFI, I’M NOTHING. Aşa şi eu. Încă aştept să îmi bage netu’. Probabil mai am de asteptat.

-telenovelele.

-lipsa ţigărilor.

-cand imi închide cineva în nas. La telefon.

-ţânţarii. Micii slujitori ai lui satan, sugători de sânge nevinovat. Ce le-am facut eu, dom’le? Ce le-am facut?!

-insomnia.

-frigul de dimineaţă, dupa ce te ridici din aşternut. Zic aşternut, pentru ca eu nu dorm în pat. Dorm pe jos.

-pânzele de paianjen.


P.S. Dar, după toată săptămâna, două lucruri au rămas frumoase. Două cărţi. Strada Sobolanilor, cadou primit de la Printesa mea, a cărei dedicaţie am observat-o abia acum (mulţam fain, imbecila mea preferată). Şi Castelul prinţesei de caramel. Delicioase. 

sâmbătă, 5 iulie 2014

6 dimineaţa - Muntele

Momentul ăsta e perfect. Sorinel, de-abia răsărit, îşi lasă razele să pătrundă pe geamul maşinii, încălzindu-mi obrazul drept.

Geamul e stricat, nici nu mai ştiu de când. Două crenguţe, rupte la nevoie, îl ţin, să nu cadă. Şi nu e-nchis de tot. Pe la 90 la oră începe să şuiere. Oricât de zen ai fi, nu poţi să nu bagi câţiva draci în el.

În maşină, fiecare cu muzica ei. Populară, house şi radio. Da, eu is aia cu radioul. Îmi plac bârâiturile când se pierde semnalul. Mă pune la încercare. Aiurea. Oricum îl înjur.

E frumos să mergi. Senzaţia de mişcare, de la revedere oraşului prăfuit şi plin de mirosuri ce îmi provoacă alergii.

Îmi place să urmăresc cu privirea urmele albe pe şosea. Să încerc să le număr înainte să se topească în umbre albe faţă în faţă cu gândurile mele.
Îmi place apăsarea din piept când coborâm podurile în viteză. Apăsarea şi apoi senzaţia de relaxare. Obsedantă. Minunată.

E 6 şi 6. Mă gândesc la cine se gândeşte la mine. Şi ar vrea să mă strângă în braţe, să mă înjure, să mă omoare de drag. Poate dacă mă gândesc la cine îmi place o să-l hipnotizez cumva să facă la fel. Stupid. Naiv. Gânduri de om somnoros la 6 dimineaţa.

Azi am văzut primele berze din anul ăsta. În cuib. Asta înseamnă că o să stau pe-acasă vara asta. Poate. Sau poate nu. La mine tot timpul e invers. Cred că m-am născut cu nişte chestii inversate în mine. Gândesc cu stomacul şi merg cu urechile. Iubesc cu capul şi stau cu picioarele. Pfiu ce poznă!

Am cântat, pe silent, după Bob Sinclair şi Michael Buble la radio şi-am dansat de nebună până m-am tăiat în centură. În afară de câţiva pietoni şocaţi, n-am facut rău la nime.
Şi apoi am mâncat. Ador gustările lu’ mama când pornim la drum. Aş călători numai pentru mancarea aia.

De ce îmi plac munţii aşa tare? De ce mă simt protejată, îmbrăţişată, puternică atunci când văd muntele lângă mine? Acasa e acolo unde sunt munţii.
Întotdeauna a fost acolo. Doar că nu mi-am dat seama până acum. E ca şi cum trăinicia lor mă ţine de mână. Mai bine nu spun nimic nimănui.

Azi-dimineaţă, până şi floarea-soarelui s-a întors spre munte, spre soarele gălbejit în mijlocul ceriului.

Mă întorc la voi, munţi dragi. Promit. Mereu mă voi întoarce.



P.S. Gânduri scrise la 6 dimineaţa în timp ce mă duc să-mi recuperez nişte lucruri de la nunu. Şi poate o să mă şi bat cu cineva. De-abia aştept.  

marți, 1 iulie 2014

Cum e să ai o zi de rahat. Luni, 30 iunie.

Păi.. simplu. Te trezeşti dimineaţa de la 7 jumate cu două alarme, ca să fii sigur că te trezeşti. A şi un reminder cu ce căcaturi trebe să faci în ziua ta de căcat.

Apoi dai un telefon la bancă (mama-tata la bani, briliantul şi valoarea) ca să întrebi când intră cash-ul. De preferabil, înainte de 11, ca să apuci să faci şi celelalte căcaturi.

Mama-tata la bani e plecată în sorcovie şi pune banii mai încolo. „Da’ e urgent”. „Nu-mi zi mie că ştiu”. „Da’ până la 11 trebe...”. „Tre’ să-nchid. Te sun mai încolo”.

În aşteptare, te pui să faci bagaje de rahat, care oricum stau în mijlocul camerei de o săptămână.

Trecem peste. Dai un ochi pe facebook, unde ai mesaje necitite de la prinţesa ta. Ignori, sună telefonul. O intrat caşcavalul.

Noa’ amu’ rahat. Tre’ să mergi în complex, 40 de minute pe jos, cu picioarele zdrelite pentru că eşti împiedicat şi transpirând ca un porc. Super!

Bineînţeles că mergi, ce pana mea. Oraşul te întâmpină cu senzatii grele, comuniste. Coada.
La orice, frate. Platit căminul? Coadă.  Cumpărat haleală? Coadă. Dus cărţi la bibliotecă? Coadă. Cumpărat bilet de tren? Coadă. Cumpărat medicamente? Coadă.

Dar calm... Ce atâta nerv şi disperare? De parcă n-ai destul timp. Că trenu’ pleacă oricum ca-n Vanatau, la orice oră vrea el.

Las-o, frate. Deci te duci la cămin să-ţi ronţăi pleşcăviţa şi predai frumos camera. Buoon.
Ce mai faci? Rahat. Că tre’ să pleci.

Ca în orice zi de rahat, ai o groază de bagaje şi nici un ban în portofel. Şi nici credit la telefon. Iar precinii cu maşină nu răspund la mesaje de urgenţă.

Deci, ultimii tăi 7 fuckin’ lei îi dai pe taxi până la gară, în timp ce încerci (degeaba) să nu faci conversaţie cu un moş libidinos ce băleşte pe volan, uitându-se la picioarele tale.

Căcat. Ajungi cu vreo ora jumate înainte la gară şi-ţi aprinzi o ţigară de rahat. Apoi încă una. Şi încă una. Vrei să te urci în trenul de Bucureşti. Şi ce-o să faci acolo, de capul tau, fratele-meu? Nada.
Vine trenul tău de căcat. Şi nu mai pleacă. Numa’ dupa vreo juma’ de ora întârziere. Căcat.

Şi bineînţeles că începe furtuna. Mă rog, tsunami, tornada, Katrina, căcat, nu ştiu. Mă-ta îi plecată de-acasa, nu te-aşteaptă nimeni cu pâine şi sare. Sau măcar un scuipat între ochi.

Iar precinu’ de-acasă cu maşină vrea să bea bere şi-ţi trânteşte telefonul în nas, sugerându-ţi să iei un taxi. E doar 6 lei. Căcat.

N-AM NICI 50 DE FUCKIN’ BANI SĂ MĂ CAC LA O BUDĂ PUBLICĂ!

Mori de foame, te pişi pe tine, te doare măseaua aia care-ţi umflă lunar faţa cu puroi, îşi vine ciclu’, te dor juliturile că eşti picat din lună şi ţi-e frig. Da’ ce căcat?

Te duci liniştit prin ploaie, cu bagajele după tine. Aşa cum poţi. Pentru că, de ce nu? E o zi de rahat.

P.S. Până la urmă o venit un precin să mă ajute cu bagajele. Ceea ce e bine. Dar mi-or tăiat ăştia porţia la net. Ceea ce nu e bine. E de rahat.


sâmbătă, 28 iunie 2014

Poate trebuia sa ma nasc direct bunica.

De preferabil, cu pensie bună.

Sunt asa de usor de multumit, o carte buna, un somn pufos (nu peşte, nu-mi place peştele), o pătură, căldură si cam atat in general.

Si-mi place sa stau singură, mă sperie aglomeratia. Multimile mari de oameni. Ma pierd.
Asta nu inseamna ca o sa-mi iau o duzina de mâţe pe care sa le cheme Floricica, Viorica, Măriuca, Miorita, Doina etc etc pe care sa le ocărăsc cand imi iese strâmb un ochi la crosetat. Si cu care sa vorbesc in timp ce pandesc ce face vecina de vizavi, cine i-i amantul si chem politia ca si-o trag prea tare iară eu nu pot dormi.

Si stau prost cu echilibrul. Foarte prost. Sunt cea mai împiedicată persoană pe care o cunosc. Vânătăile, juliturile si durerile sunt prietenele mele. Hello bitchez!

Nu-mi plac copiii. Adica pot sa ma joc cu ei, sa-i fac sa râdă şi alte alea dar ma obosesc. Daca voi avea un copil vreodata sper sa fie silentios. Nu ar fi dragut sa aiba un buton pe care sa-l apesi cand urla mai din toţi bojocii şi-l pui pe silent? Linişte. Oh, iubita mea liniste.

Legat tot de bătrâneţea mea prematură, am ajuns sa am nevoie de cineva când dorm. Nu neaparat în acelaşi pat dar măcar în aceeaşi cameră. Nu contează că sforăie, vorbeşte în somn sau se învârte în aşternuturi ca apucat. Am nevoie de o altă respiraţie în apropiere, până adorm. Că după, dorm ca o scorbură.

Altfel, nopţile mele se lungesc până se transformă în dimineţi şi cearcăne dureroase sub ochi.

Şi mai am nevoie de mâncare. Nu multă, dar în limita rezonabilului. Mâncare pentru care îi multumesc doamnei mele, Princess Andreea (idioato).

Şi cărţi. Multe, multe cărţi. Eventual nu din alea cu primate uriaşe ce torturează, ucid, mănâncă, violează şi vânează oameni. Dar se mai întâmplă, ce să faci.

Deocamdată mă simt ca o bunicuţă care mormăie toată ziua, ocărăşte pe toată lumea, ia totul la puricat.

Dar cred că pot să pun pariu că pe la 60-70 de ani o să fiu o bunicuţă badass, mai zbârcită ce-i drept. O să-mi duc nepoţii la concerte rock şi o să-i ajut să-şi aleagă primul tatuaj. O să fumez cu ei şi o să le povestesc aventurile mele cele mai intime. O să-mi iau o rulotă şi o bicicletă şi un câine. Şi o să-mi las părul alb. Şi o să înjur pentru că asta ma relaxează. Iuhuuu!

Sau poate trebuia sa ma nasc direct budincă cum zice Iulian.

vineri, 16 mai 2014

Libris.ro întreabă de librăria online ideală pentru zeiţa de mine.

Să clarificăm.
Nu pot trăi fără să citesc. Nu. Greşesc. NU VREAU să trăiesc fără să citesc.
Nu vreau să-mi imaginez o lume în care cunoşti doar o singură viaţă şi o singură realitate. Nu. De şapte ori nu.
Vreau să-mi astâmpăr setea de cuvinte, de mirosul dulce-acrişor al paginilor netede, vreau să trăiesc mii şi milioane de vieţi prin destinele încâlcite ale altor personaje. Vreau cărţi!
Am citit prima carte la 7 ani. Heidi, fetiţa munţilor de Johanna Spyri. A fost, este si va fi cartea mea preferată pe care s-o citesc viitorului meu prunc cât încă-mi creşte in burtă, nepoţilor şi bărbatului meu senil la 86 de ani. Poate şi amantului.
N-aveam librărie în comună. Dar când mergeam la oraş, să clămpănesc la pian, era sărbătoare. Musai era să intru în librărie, că altfel se lăsa cu scandal. Trebuia să mângâi cu degetele îngheţate cotoarele stralucitoare ale micilor comori îngrămădite pe rafturi. Să le răsfoiesc, citind în diagonală până ajungeam să pierd noţiunea timpului şi vânzătorii ma înduplecau s-o cumpăr.
Şi cumpăram cărţile citite pe jumătate. Le port şi acum din loc în loc, pe unde mă mut, unde trăiesc şi nici nu mă interesează cât sunt de grele sau multe. Cărţile sunt plăcerea mea cea mai vinovată. Cărţile, tutunul şi cafeaua.
Şi acum, vorbind de libraria online ideala (pentru că toata hardughia asta o scriu ca să răspund provocării celor de la libris.ro). Eu nu citesc cărţi online. Poate am citit două în viaţa mea sau trei.
Să lămuresc asta în primul rând. Libraria e librărie. Biblioteca e bibliotecă.
Librăria mea online trebuie să se adapteze profilului cititorului. Poate că pare dificil dar staţi oleacă să explic.
Site-ul, poruncesc să fie o carte. O carte de oaspeţi în care îţi treci 3-4 interese definitorii în materie de cărţi, pe baza cărora catastiful va fi personalizat. Normal că treci şi genul ( fără gen neutru/ambiguu că doar nu suntem la Eurovision), vârsta şi limita de preţ (mi-s studentă şi ştiu cum e să nu mai ai după ce bea apă).
Librăria mea online trebuie să ma liniştească, să-mi dea senzaţia de „acasă”, unde ajung în doi timpi şi trei mişcări, cu o conexiune cât de cât bună la net şi unde găsesc orice îmi trebuie.
La secţiunea bucătărie/gastronomie m-ar întâmpina un polonic sau o oală, sa mă ajute să dau click pe o carte. La mister-chestii poliţienesti vreau un pistol sau o amprentă însângerată. La religie vreau un heruvim sau un apostol (glumesc). La creşterea copilului, un biberon (sau un scutec?)
Hai că deja exagerez.
Mi-am făcut cont pe site-ul celor de la libris.ro şi îmi place faptul că pot „răsfoi” cartea. Văd la ce să mă aştept. Asta nu-i de schimbat.
Aaa, da. Lista de edituri. E importantă pentru că nu găseşti acelaşi stil de carte la Leda ca şi la Humanitas sau Corint sau Polirom etc.  Etc.
Mi-ar plăcea ca la fiecare dintre edituri să fie ales un personaj sau un scriitor potrivit stilului cărţilor publicate strict de acea editură. Iar respectivul să facă un tur al cărţilor, să recomande o chestie sau alta după preferinţele cititorului şi să încerce, ca un personaj deştept ce este, să-l convingă să cumpere. Jur că aş cumpăra dacă aş vedea aşa ceva. Pare greu? Nu e. Un personaj animat sau o poză vorbitoare ar face minuni.
Eu, ca zeiţă a portocalelor şi a cărţilor poruncesc ca orice librărie online să pună mâna şi să apeleze la umor şi la grija pentru cititor, pentru potenţialul client.
Să nu uite de ziua de naştere a clientului care şi-a făcut un cont cât de cât. O felicitare online, trimisă pe mail, reprezentată ca o carte magică, pe baza căreia poate obţine reduceri fascinante la comandarea carţilor preferate, ar fi perfectă. Trăiască promoţiile şi reducerile!
Ca să sfârşesc şi eu cu hărmălaia asta de articol, vreau o librărie online bine pusă la punct, cu un stil personalizat, spiritual care să-i grăbească pe curieri cu cărţile comandate, pentru că nu mai am ce citi şi fac urât.

                    
             
    
            

marți, 29 aprilie 2014

Crud.

Ţipetele îi sfâşiau urechea, îi zgâriau insistent timpanul, nu se mai termina…

            De fapt, era obişnuit. Crescuse cu ele, cu ţipete, cu urlete, cu lovituri, le mâncase pur şi simplu pe pâine sau pe-o coajă, unde să pomenească el de măreaţa, extraordinara pâine cea de toate zilele.
            O ţinea minte pe bunică-sa, diferită de ceilalţi. Avea chipul blând, pielea moale, ridată şi cu mustaţă albă, un perişor ca un puf în jurul gurii lăsate. Ochii erau albaştrii ca cicoarea şi plini de lumină iar părul, albit de griji şi de un bărbat beţivan ce-şi făcuse obicei s-o bată seara în loc s-o pupe de noapte bună, părul alb, era ascuns sub o basma zdrenţuită. Îşi amintea că singurele mângâieri le-a primit de la ea, îşi aducea aminte de obrazul fin, lipit de căpuţul lui chel ca o găoace uscată de ou. Şi de îmbrăţişarea caldă, caldă, de bătăile rărite ale inimii ei mult încercate, după care s-a învăţat să numere până la zece. Şi îi număra bătăile, câte zece, până adormea, secătuit şi chinuit de foame. Molfăia în somn.
            Maică-sa nu-i dăduse ţâţă cât de mic să fi fost. De unde?! Era slabă ca un ţâr, micuţă şi avea un stomac… să-i trăiască. Bea de stingea, la fel ca taică-său. Gura ei era mereu o linie dreaptă, subţire ce se deschidea lacomă să sugă nenorocita de sticlă sau să ţipe. Ţipa mult. Fără rost. De plictiseală probabil. Era ca o cioară prevestitoare de rău. Şi blestema şi afurisea lumea hapsână ce o scuipase ca pe un prunc nedorit. Părinţii îi muriseră parcă de dinainte s-o nască.
            Era urâtă maică-sa, ca o sperietoare. Cu ochii înfundaţi în orbite, ca un om sălbatic în fundul unei peşteri întunecoase din care şi către care nu răzbătea nici o lumină. Avea firişoare roşii in ochi şi cearcăne vinete, până la jumătatea obrajilor. Ochi goi. Păr încâlcit. Puah.
            Pieptul ei nu a dat niciodată lapte, era parcă seacă.
           Taică-său era deopotrivă. Un om lung, fără capăt, cu o claie de păr slinos peste care trona o pălărie jegoasă. Puţea de la o poştă. Nu neapărat a alcool, deşi parcă ăsta părea mirosul întregii familii. În afara de bunica, ea mirosea a busuioc şi a bătrâneţe. Se vedea murdăria de trei degete pe el. Jeg. Jeg. Transpiraţie. Murdărie. Alcool. Răutate.





             Ai lui se băteau ca orbii. Nu de puţine ori trebuia să se ascundă sub pat ca sa nu-l nimerească vreun cuţit aruncat la întâmplare de maică-sa ori de taică-său. Culmea, moartea n-a venit de la cuţite, ci de la sticlă şi de la ciocan. Blestem.
            Era zi de vineri… Bună-sa postea post negru. Se amăgea săraca, zicea că ţine pentru sufletul ei că… „după ce-oi muri, numa’ Uţu a mai zice-un Tatăl Nostru, o-Născătoare şi-a aprinde-o lumânare la icoana Preacuratei. Aşa-i Uţule, ţucu-te baba…” Dădea din cap. Voia să zică Îngeraşul..
            Postea cum postea şi-n celelalte zile. N-aveau de mâncare. Mămăligă cu un pumn de sare şi apă să le facă s-alunece mai degrabă pe gât în jos. Să le taie pofta. Nu era. Pur şi simplu. Li se făcea rău de mâncau mai mult…
            Atunci a intrat tatâne-so cu un ciocan într-o mână şi sticla în cealaltă. Venea horind de lângă primărie. Lângă primărie era crâşma lui Vasile. Hah, nu bea pe bani… nuuu… pe datorie. Vasile îi sugea şi sufletul, îl mesteca bine, îl scuipa înapoi şi-l sugea iar. Şi toate astea de la începutul veacului până la sfârşit, amiiiiin. Omul dracului, Vasile ăla…
            Nevastă-sa atunci cobora din pat. Cobora, vine vorba. De undee… Atunci pica din pat. Nici nu mai vedea bine de mahmura aşa că n-a mai contat. A început să ţipe după sticlă.
            Nu ştiu… În mintea omului s-a făcut dintr-odată negru. Se certase şi cu Vasile. Din uşă cum intrase, odată şi-a azvârlit ciocanul înspre pat. Femeia, pălită drept în frunte şi-a dat ochii peste cap şi s-a îmburdat într-o rână.
            Îşi simţea faţa stropită de ceva, ceva roşu. Creierii maică-si i se scurgeau pe obraz. Lângă pat era icoana, şi ea lovită de sânge. N-a spus nimic. A dat să-şi şteargă obrazul, îl ardea sângele fierbinte, îi intra în piele. Dar n-a apucat. Bunica şi-a făcut odată cruce, rămânând doar cu ochii. Atât mai vedea din ea, ochii, albaştrii, înecaţi, ca două ferestre sparte înspre o lume ameninţată de furtună. Şi un ţipăt din gâtlejul răguşit al iubitei lui albe.
            O auzea ţipând întâia dată, dar nu era precum ţipătul mamei lui. Era confuz…
            A vrut s-o ia de mână dar nici asta n-a mai apucat. Din doi paşi, bărbatul a fost lângă pat şi îngrozit, înţelegând ce făcuse, şi-a pierdut capul. A prins-o pe bătrână de gât şi a început s-o zgâlţâie şoptindu-i cutremurat să tacă, să tacă, să tacă. Dar ea dădea din cap speriată că nu, că nu şi glasul începea să i se tânguie într-un vaiet prevestitor de moarte. Bărbatul s-a încruntat şi-a început să rânjească drăceşte. A apucat sticla şi, cu toată puterea, a izbit-o de capul albit al mamei lui. Mamei. Lui.
           S-a făcut linişte. A început să sughită. Voia s-o strângă în brațe, să-i numere bătăile inimii până la zece, voia să-și lipească fața de pieptul cald. Pieptul era rece. „Bunică? Buna?...”
S-a uitat împrejur, simțind ceva. Bărbatul era la doi pași de el. Omul cu ochii roșii, cu gheare la mâini, turbat. Spumega. Bale verzui i se prelingeau pe la colțurile gurii... Criminal.
           Trebuia să o lase pe Buna. Trebuia să fugă.