joi, 6 decembrie 2012

Gânduri pentru Iarnă


Ninge cu parfum de ilustrate vechi… sau parcă simt miros de castane coapte pe cărbuni încinși… oare ce simt cu adevărat?! Cerul cerne fulgi moi de zăpadă dar eu știu că de fapt nu sunt fulgi. Mi-a spus bunica, fulgii de zăpadă sunt puful din aripile îngerilor. Și e vreme de sfințenie, de iubire, timp rupt din infinit de stele.
Universul întreg e alb, copacii dezgoliți primesc podoaba zăpezii cu brațele întinse spre cer; iar din întunecimile nopții răsar lumini și viață.


Acum e Crăciunul, noaptea cea sfântă, cea plină de amintiri, e ca un suflet întreg făcut din mii și mii de alte suflete: ale colindătorilor, ale gazdelor, familiilor, copiilor părăsiți, ale părințiilor și copiilor.

E o noapte plină de lumină, de miros de cozonaci și vin fiert, de mere delicioase, pline de dulceață; e noaptea obrajilor înroșiți de ger și ale glasurilor curate care vestesc Nașterea Fiului cel Sfânt, colinde coborâte din zorii nașterii timpului, din țara lui Ler Împărat.









Pământul tot e doar un zâmbet, o strălucire, un râs de copil împletit în colindă. Închizi ochii și ai impresia că ești doar o fărâmă dintr-un alb infinit, că dacă ai pleca oricum cineva te va întoarce din drum și-ți va dărui inima.





E Decembrie, cavaler îmbrăcat în armură rece și strălucitoare, lăsându-și urma pretutindeni, în zăpada atât de tăcută dar atât de plină de melodie. Note muzicale atârnând din suflet, inimi nostalgice la amintirea altor zăpezi, lacrimă de bucurie, strigăt mut sfâșiat din fericirea văzduhului. E iarnă…

luni, 26 noiembrie 2012

Nu doar frunze…




Hai sa-ti pun o intrebare simpla. Te-ai intrebat vreodata care e smecheria cu frunzele care hotarasc, asa de capul lor, sa se ingalbeneasca si sa se vestejeasca atunci cand vine toamna? Oare de ce neaparat toamna ci nu primavara, sau in toiul verii de exemplu?
De ce atunci cand suntem mai nostalgici, mai ocupati cu munca sau scoala sau frigul, exact atunci decid ele ca “Gataaa, e timpul sa ne luam la revedere de la tata Copac si mama Creanga si sa ne incepem lunga/scurta calatorie pana spre indepartatul si vesnicul Necunoscut-Pamant!”… unde, invariabil, completez eu, se transforma in huma. Adica in materialul din care se vor naste alti tatici-copaci, alte frunze fandosite sau modeste si ciclul se va relua cu punct si de la capat.
Cred ca frunzele sunt niste suflete foarte modeste si pline de bunatate. Ma rog, unele dintre ele. In principal pentru ca iti ofera cel mai clar semn de reinnoire a naturii primavara, te umbresc in cele mai toride veri si parasesc anul exact in perioada in care suntem cel mai vulnerabili si predispusi spre depresie tomnatica, oferind odata cu disparitia lor un spectacol incredibil, acompaniat de fosnete suave si alintatoare si inundat de miros colorat in zeci de nuante.
Frunzele nu sunt doar frunze. Nu sunt doar un subiect al botanicii sau unul al pozelor de toamna, cand nu nega, si tu ti-ai ascuns macar o data nasul pentru o fotografie dulce. Frunzele sunt fiinte.
Sunt suflete ce pocnesc intr-o explozie verzuie la inceputul primaverii si nu se cearta ca toate sunt la fel, dichisite intr-o singura culoare. Se zbat sa traiasca in sanul mamei Creanga, sa nu fie smulse inainte de vreme, pentru ca oricum traiesc mai putin de un an. Iar cand Toamna isi invarte odata ochii vulturesti peste intreaga suflare si isi coboara toata imparatia pe pamant, frunzele se maturizeaza, isi inteleg menirea si isi orchestreaza cu gingasie trecerea in nefiinta, asa incat sa bucure ochii tuturor celor care sunt martori.
Pun pariu ca pana si pasarile ce isi iau zborul spre tari mai calduroase se bucura de jocurile frunzelor. Doar ele pot alinta cu delicatete obrajii trecatorilor cuprinsi de grijile vietii de zi cu zi, si sa le fure un zambet, macar pentru o clipa.
Verzi, ruginii, galbene, portocalii, caramizii, oricum ar fi ele, frunzele sunt izvor de viata si dragalasenie, marturie a naturii care stie cum sa-si ia ramas-bun de la un an si sa intampine altul nou.

luni, 19 noiembrie 2012

Hai sa va spun o poveste...


Povești din grădina bunicilor…

La poalele munților, acolo unde se termină nesfârșita pădure de brad, există un singur salcâm, mare, înalt, vânjos, care la sfârșitul primăverii își scutură petalele îngălbenite ale florilor peste acoperișul și pereții albi ai căsuței.
Căsuța nu e tocmai o căsuță ca să zic adevărul, dar nici prea mare nu e. O casă deosebită… E un orfelinat unde câțiva copii și-au găsit adăpost și îngrijire din partea a doi oameni buni și credincioși, foști profesori la școala din sat. Și aici trăia fetița…
Ea era blondă, ca orice fetiță din povești, frumoasă, cu cosițe aurii și ochi negri ca două nopți întunecate. O chema Anemona.



                                                Povestea frunzei

            Auzise vocea aceea acum două săptămâni când geamurile căsuței erau larg deschise pentru ca lumina și căldura să pătrundă înăuntru. Soarele ardea tare dar un vânticel adia plăcut, mângâind firele de iarbă din fața casei, florile și frunzele uscate de anul trecut care încă nu se prefăcuseră în humă.
            Deși era mijlocul verii, Anemona simțea că era frig în sufletul ei și nu știa de ce. Ceilalți copii se jucau pe-afara iar mama lor îngrijitoare făcea mâncare, în timp ce tata hotărâse să tragă un pui de somn.
            Anemona își sprijinise coatele pe pervazul ferestrei, uitându-se în văzduh la niște nori care se îndreptau amenințători spre soare. Fetița își imagină că soarele dădea din mâinile lui galbene încercând să oprească norii și avea o mină atât de hazlie încât izbucni în râs. De bucurie, ea își desprinse coatele de pe pervaz și, îmbrățișând ghiveciul cu trandafiri din fața, îl trase aproape de inima ei și îi sărută petalele roșii ca focul. Bobocul era pe jumătate desfăcut cu petale ca de catifea.
            Anemona îl privi printre gene și îi șopti cu un aer cochet ca unui prieten drag:
-Ești foarte frumos… Nu vrei să fi prietenul meu?
            Apoi adăugă pentru sine:
-Cred că o să vină o furtună…
            Dar înainte să apuce să continue, o voce o completă:
-Una puternică și mare. Cred că ar trebui să mă duci înăuntru altfel am să mă rup.
            Anemona privi în jur uluită dar nu mai era nimeni în afară de ea. Dintr-odata o mulțime de voci răsunară aproape.
            O frunză veștedă, care ca prin minune căpătase mâini și picioare și ochi și gură, se ținea din răsputeri de un fir subțire desprins din plasa unui păianjen în timp ce vântul o ridica într-un vârtej și striga cât o țineau plămânii:
-Ajutor!!! Să mă dea careva jos de-aici! Am rău de înălțime!
-Iartă-mă, micuțo! se auzi șoapta suavă a Vântului care se domoli puțin și o lăsă pe sărmana frunzuliță într-un lighean plin cu apă de ploaie, de sub jgheab.
            Anemona observă că și Vântul are niște mustăți albastre, plete lungi și sprâncene stufoase.
-Pe cine faci tu micuță? se oțărî frunza trăgându-și fustele invizibile. Nimeresc din laț în puț, de pe pământul acela uscat pe apa asta udă…
            Auzindu-o, firele de iarbă se aplecară de râs iar una mai răsărită îi zise:
-Tu ce credeai, că apa e uscată? Frunzulițo, văd că nu prea ai cunoscut lumea.
-Hmm, se încruntă frunza, începând să plutească, într-un fel ai și tu dreptate. Nu cunosc lumea. Oare e cât tulpina pomului unde m-am născut?
            Firele de iarbă se opriră din râs iar florile încetară să se mai legene deoarece Vântul se opri în loc s-asculte povestea frunzuliței morocănoase care devenise melancolică.
            Și Anemona dorea să audă povestea frunzuliței dar încă nici ei nu-i venea să creadă ce vede și ce aude, așa că nu zise nimic. Dar trandafirul, împodobit acum cu ochi, nas, gură se întoarse spre ea și îi spuse:
-Nu te teme, Anemona, ceea ce vezi o știi doar tu. Numele tău e-un nume de floare iar Consiliul Naturii te-a ales pe tine pentru a ne asculta și ajuta în situații de criză.
-Trandafirule… Deci tu ai vorbit înainte. Dar nu înțeleg… De ce eu?
-Pentru că ești mereu singură și ne iubești pe noi ca pe amintirea părinților tăi.
            Din ochii trandafirului curse o lacrimă limpede ca și cristalul.
-Îți mulțumesc pentru că mă iubești și mă mângâi în fiecare dimineeață.
-Tăceți, se enervară două fire de iarbă. Vrem să auzim ce spune frunzulița!
-Ooo, dar nu e ceva deosebit, se fandosi dorind să fie modestă frunza. Pur și simplu am văzut o primăvară, când mi-am ridicat capul din mugur. A fost o explozie <<BOOM>> și nu-mi credeam ochilor când am văzut atâta culoare, atâta bucurie și iubire, mai ales după ce am dormit somnul fără vise. Lângă mine a început să cânte o vrăbiuță, ne-a povestit despre iarnă, ce-o fi și ea…
            Ei, am văzut că înfloreau și surorile-flori, tata era măr, așa mi s-a spus, am fost o familie fericită, ce-i drept, deși tata trăgea cam multă apă la rădăcini…
            Vara, un roi de albine a poposit pe creanga unde locuiam și eu, dar, stăpânul livezii le-a închis într-un stup, m-am bucurat pentru că făceau prea mult zgomot, erau și arogante…
            Aaahh, am văzut războiul dintre castraveți și busuioc. Oo, ce palpitant!!! Dar și amuzant…
-Știm, știm, au râs doi melci, totul a început când castraveții au făcut alergie la mirosul busuiocului și unul dintre ei a ajuns la spital, de-abia l-a tratat domnul doctor Mușețel. Și busuiocul a cerut Consiliului să fie mutat lângă stratul gladiolelor pentru că nu le plăceau vecinii, căutau pricină din orice…
-Furtuna!! Vine furtuna!! au stigat două furnici grăbite în timp ce o pală mică de vânt le ridica șorțurile peste cap. Nerușinatule! Cum îndrăznești?? s-au oțărât cele două, luându-și boabele de grâu și fugind înspre mușuroi.
-Hai, nene Vânt, șoptiră două păpădii, vrem să auzim povestea frunzei…
-Îmi pare rău micuțelor! șopti Vântul. Dar norii se grăbesc și… și eu. Chiar nu pot să mai stau.
-Nu e o problemă, afirmă frunzulița, de pe apa asta nu mă smulge nici Crivățul. Continuăm mâine povestea…


Partea I. 

joi, 15 noiembrie 2012

Imagini din grădina Toamnei


   Spune-mi ce ar fi lumea fără Toamnă?! Ce s-ar face pământul întreg fără jocurile ei dezmăţate, fără dansul năucitor al frunzelor ruginite de sărutul grăbit şi rece, numit Toamnă?!
                Acum s-aştern claie peste grămadă frunzele, galbene, roşii, portocalii, bostanii în ograda bunicilor, căpăţânile de varză în pieţe forfota de gospodari şi hainele pe noi. E ca şi cum, Toamna îţi cere să iubeşti, să împarţi, să primeşti şi să dai afecţiune, totul combinat cu o porţie zdravănă de sperieturi pentru că, oricine ştie, acum e...




     ... HALLOWEEN-UL... sărbătoarea monştrilor, a fricii, a bomboanelor şi a prieteniei.
        E seara când pădurile gem legănate de vânt, când mumele pădurii şi ale pământului se prind în horă iar haitele de lupi urlă înfricoşate la lună.
        Cerul e plin de bufniţe, de ciori croncănitoare şi de mături călărite de vrăjitoare afurisite ce numără sute de ani.
        Din pământ se iţesc capuri rânjitoare de piraţi, de puşcăriaşi, de oameni, femei şi bărbaţi, toţi blestemaţi să-şi ducă veacurile sub nisip umed pentru că au fost lacomi sau au ucis sau au furat sau pur şi simplu au citit cartea nepotrivită.





     Şi să nu uităm de bostanii sculptaţi în fel şi chip, prin care vântul se joacă fără nicio treabă sau în care lumânări roşii devin lumini călăuzitoare pentru drumeţi. Chipurile portocalii în noapte nu mai par groteşti, ci amuzante, calde şi prietenoase iar copiii se întrec să le sculpteze cât mai minunat cu putinţă.
              





    Toamna e celebrarea bogaţiei pământului, a recompensei hărniciei, a începutului de şcoală, a culorilor, a foşnetului de porumb copt şi a lui Bacchus, patronul strugurilor zemoşi ce îşi descoperă dulceaţa fructului, în must şi vin.
     Toamna e împlinirea anotimpurilor, cel mai de treabă dintre ele, nici prea cald nici prea frig, numai bun pentru toată lumea.

Ploaie, ploaie.. vreme de...

Ploua afara... si fara suparare dar mie, zapacita asta extraordinara de ploaie nu-mi aduce tristete in suflet, nu-mi vine sa plang doar pentru a ma pune in armonie cu natura, o natura atat de fericita cand ploua incat raaaadeeee pur si simplu:X
E adevarat, sirurile argintii ce coboara violent si vremea baltoasa imi dezgroapa amintiri de demult, inchise intr-o cutiuta delicata in strafundurile sufletului meu de copiiiil. Imi aminteste de versurile alea.. nu stiu ale cui si nici nu ma intereseaza... Ploua, ploua.. vreme de betie... ploua ploua.. ce melancolie.. Bacovia? Mai mult ca sigur...



Versurile astea le stiu din gura femeii care m-a crescut si care mi-a pus cartea in mana. Cea care mi-a deschis orizontul si mi-a asezat degetele neastamparate pe clapele unui pian vechi cu iz de dragoste, talent si busuioc. Si naftalina. Si frig. Era un caaancer de frig in camera de studiu si pe cand ieseam afara, dupa vreo 2 ore, parca veneam de la pol, cu nasul rosu si degetele inghetate. Si "promoroaca" pe buze... dar cu un zumzet cristalin in suflet. Ummm deraiez, m-am oprit in gara care nu trebuia, deci sa revin:)

Femeia aceea a fost si este speciala si mi-e draga tare desi stiu ca am dezamagit-o.. Am facut o prostie si a ajuns la concluzia ca eu am uitat-o. Si ma uraste acuma. Partea rea e ca n-am cum sa-i dovedesc ca nu are dreptate deci lucrurile se vor rezolva doar cu bunavointa ( multa, se pare) si doar in viitor...

A stat ploaia. Oamenii ce alergau speriati sub acoperamantul fragil al vreunui ziar impaturit, o iau acum la pas. Pe feţe le infloreste surasul, ca "uiteee baaa ce m-am udaaat! Bine c-o trecut!!" Daaa, a trecuuuut, lasand in urma miros de pamant prospat, rascolit, de noroi si iarba uda, de "nou", mirosul unei curatiri si acceptarea unui nou inceput.

Iubesc ploaia, ceea ce nu ma impiedica insa sa-mi exprim aceleasi sentimente si fata de soare. Eu nu am umbrela, asta e lege, si, daca sunt in toane destul de bune ( ceea ce se intampla mai mereu), refuz sa ma feresc de picurii curati chiar daca s-ar oferi cineva sa ma primeasca sub umbrela lui/ei. (Am pus "lui" prima data, se observaaaa?:>:P)

Ador sa dansez de nebuna prin ploaie, prin furtuna, sa cant si sa sar (topai) ca un copil ce a primit inghetata in ianuarie. Sau orice altceva.

Nu mai departe decat saptamana asta mi-am bagat picioru' si am traitploaia, am lasat-o sa ma invaluie, sa-mi mangaie obrajii inrositi si sa-si plimbe stropii exaltati prin suvitele mele portocaliii:X  Fara piiiiiic de mila, mi-am avantat pantofii proaspat cumparati (serios vorbesc, cu o jumatate de zi inainte sa inceapa sa toarne) prin orice balta posibila si imposibila o putut sa-mi vada ochii. Sacoul si rochia erau leoarca, parul imi atarna greu pe frunte, incretit in ultimul hal, ciorapii mi i-am dat jos si obrajii erau rosii de fericire si sarutati incontinuu de stropi. Una peste alta, nici gura nu-mi tacea:X Noroc ca stiu sa fluier "What a wonderful world"! Tuca-l mama pe Louis Armstrong!!!


A fost una din acele zile cand am simtit ca am lumea la picioare. Daca nu ma poate opri o ploaie, cine sa ma opreasca?! Daca rad cu gura pana la urechi dupa ce trece o masina si ma scalda cu toata apa de langa bordura ( true event), de ce sa ma oftic?! Iubesc apa, iubesc tot ceea ce ma inconjoara si respect timpul care trece inevitabil deoarece, daca nu-ti cinstesti dusmanul, chiar o sa o patesti rau de tot. Prefer sa-mi traiesc viata chiar si cand ploua, fara sa ma ascund de realitate intre patru pereti, fara motiv.

Incepe iar. Si imi vine o pofta nebuna sa dansez imbratisata cu ploaia. Tu ce zici? Vi?:)


P.S.  http://www.youtube.com/watch?v=E2VCwBzGdPM&feature=related  WONDERFUL, I said!!!

Suficieeent de normal?!

Eu zic ca da:> fiecare dintre noi pastram o urma de normalitate nebuneasca imprimata pe personalitate.. O pata voluptoasa, ascunsa insa in adanc, pe puritatea unei vieti care, in fapt, respecta regulile societatiii asteia plictisitoareeeee.. Normalitatea cica vine din "familie", "bani", "cariera", "noroc", "dragoste"... parca sunt horoscop:X... dar acestea sunt doar concepte generale:)

Normalitatea e de fapt raza de soare care strabate prin perdea dimineata si-ti mangaie fata inca adormita. Sau mirosul amar de cafea ca o picatura parfumata in suflet. Sau fulgii de nea, mari si grei, atarnand in stelute din cer  cand tu stai in cofetarie si razi cu un prieten drag. Saaaauu surasul strengaret al unui copil ce-si doreste o acadea de aia mare, rotunda si rosie sa o roada cat e ziua de lunga:X



Sau soarele ce-ti mangaie trupul in miez de vara, ochii umbriti de gene lungi ce-ti zambesc timid sau cei patrunzatori, barbatesti, dragostea.. E viata in sine, cu bune si rele, mana de ajutor ce te sprijina, te ridica, chiar si din cea mai adanca mocirla, zambetul parintilor sau imbratisarea de care ai avut nevoie dupa atata timp de nesiguranta. Normalitatea e acel altfel. E originalitatea, diferenta fata de ceilalti. Suntem unici fiecare in parte, avem dreptul fiecare la aceasta unicitate, avem dreptul la viata, realitate si vis. Caci nu trebuie sa uitam sa visam dar sa ne implinim visele, sa indraznim sa ne traim traiu' si sa
ne mancam malaiu' asa cum vrem noi. Sa ne transformam normalitatea in cartea noastra de vizita. De aceea intreb! Esti suficient de normal incat sa fi diferit? Sa iti bagi piciorul in toate regulile ce-ti sugruma viata ca un corset blestemat pe trupul prea plin al unei cucoane? Sa iti iei lumea in cap, sa strigi ca esti liber si sa alergi descult prin iarba si sa canti (oricat de fals) si sa razi si sa plangi si sa fi tu insuti? Poti? Esti sigur?






De fapt intrebarea nu e daca poti, ci daca vrei. Vrei? Vrei sa Vorbesti cu o Portocala?:P