joi, 25 decembrie 2014

Aproape-un an si un mulţam portocaliu.

E un pic din vineri, 26. Bine că mi s-a spus, altfel nu ştiam ce zi/noapte e azi.

De obicei n-am treabă cu căcaturile alea "a mai trecut un aaaaaaaaaaaan", "a fost un an plin de minunăţii şi superbităăăăăăăăăăţi", ieiiii, urmează "new year, new meeeee". No shit.

Dar da, a trecut aproape un an. Încă puţin, câteva zile, şi o să pot sa stau şi în 2015 degeaba pe facebook şi să îmi pierd nopţile pe tumblr şi imgur. Trololol.

Dar azi, odată cu picurii mărunţi de ploaie şi muzica nervoasă în urechi, am fost de-a dreptul mulţumită de ce mi s-a întâmplat anul ăsta. Şi recunoscătoare. Celorlalţi. Şi mie.

Am făcut lucruri noi, am întâlnit oameni şi situaţii noi şi interesante. M-am extaziat ca o psihopată înapoiată pentru lucruri mărunte, detaliile alea de-abia observabile ale oricărei întâmplări, loc, om.

Anul ăsta am fost un copil mulţumit. Copil cu probleme dar bucuros.

Mi-am făcut un tatuaj. Ieeei. Pe care il confundă lumea cu o pată neagră sau cu sigla de la nu stiu ce marcă de cafea. E amuzant să dau explicaţii.

Am plecat în străinătate şi am lucrat pe brânci să-mi câştig pâinea. E crud dorul pe care îl simţi când de-abia poţi vorbi cu cei de acasă, e dificil când celor care pot face ceva nu le pasă câte vânătăi şi dureri ai în corp, e minunat când întâlneşti necunoscuţi pe care ajungi să-i consideri ca parte din familia ta. Şi până la urmă a fost o experienţă frumoasă.

Am citit. Mult, nici măcar pe jumătate din cât aş vrea să citesc dar am strâns în braţe bucăţi din bibliotecă, fraze si idei pe care le mai rumeg şi acum.

Am plecat în excursie random, fără preaviz şi prea mulţi bani în buzunar. Am reuşit, fără să încerc măcar, să nu mă plictisesc niciodată. Şi să fac lucruri noi si lucruri care mă sperie, cel puţin săptămânal.

Am scris un jurnal. Aproape o lună, ceea ce e tare. Am înjurat mult, ceea ce e relaxant. Am rupt o pereche de tenişi la nici o săptămână după ce i-am cumpărat. Şi nici nu-mi dau seama cum de i-am rupt. 

Am primit Crăciunul ăsta mai multe cadouri decât m-am aşteptat. Doar lucruri folositoare, şi portocale şi ciocolată. Şi mi-am primit, mai repede decât era programat, cadoul mult dorit: un dragon. 

Pssst e cald şi grijuliu si minunat. Si e bărbos. Bărbatul meu.

Am întâlnit oameni absolut minunaţi, oameni care ma enervează, pe care îi înjur, pe care îi sufoc de drag de fiecare dată când îi întâlnesc. Oameni care mă acceptă şi mă iubesc deşi sunt conştienţi de cât de handicapată, egoistă, rea sunt. Şi vreau să le mulţumesc din tot zgârciul meu din piept şi să le mulţumesc din nou (nu de prea multe ori, ca li se urcă la cap şi nu-i bine).

Pe de altă parte, sunt şi oameni care n-au mai vrut să aibă de-a face cu mine. Au renunţat unii la prietenii de ani de zile. Dar îi respect şi continui să mă bucur când îmi amintesc de toate momentele pe care le-am trăit alături.

Deci da, vorbim aici de un an plin. Un an ca o faţă catifelată de plapumă, plină şi pufoasă, îndesată cu amintiri şi senzaţii de neuitat.


P.S. O să las asta aici.



duminică, 7 decembrie 2014

Nu e pauză.

Mi-e milă de oamenii acaparaţi în relaţii. Relaţii pe care nu le vor, nu le mai aduc nici o bucurie, nu le mai smulg nici o picătură de pasiune din trup. Şi mai rău, mi-e milă de oamenii ce se mint şi îşi mint "străinul personal" că încă scânteia aceea le mai încălzeşte sângele.

Sunt oameni care înşeală, ţinându-se de mână cu "marea dragoste". E ca şi cum mi-ai încredinţa un boţ de carne sângerândă, numită inimă; şi acel boţ de carne se zbate să-mi supravieţuiască în palme, să crească mare, să se facă frumos. Şi eu îţi zic că voi avea grijă pentru totdeauna de urâţenia aia care se va face frumoasă. Dar pe drum, undeva, o să mă satur de ea.

Poate o să văd altă urâţenie, care să-mi facă zgârciul din piept să se îmbolnăvească greu şi prostesc.
Sau pur şi simplu nu-ţi mai vreau boţul de carne în grija mea.

Sunt egoistă. O să vreau să le păstrez pe amandouă, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Cel puţin o să mă gândesc să încerc.

Şi n-o să-mi iasă. O să-ţi cer o pauză. De relaţie.

Stai puţin, pauză de la iubire/ iubit/ iubind? Nu există aşa ceva.
Când o să-ţi cer pauză sau oricine altcineva îţi va cere, să ştii că s-a terminat. Boţul de carne se aruncă pe jos şi se calcă în picioare într-o încercare eşuată de a-i induce amnezie. Amnezie în dragoste. Ca să nu doară.

Şi tot nu-i bună reţeta.

Nu poţi urla egoist şi înspăimântat "PAUZĂ". Nu eşti nici într-un joc, nici într-un meci. Nu eşti la şcoală, nu eşti la muncă, nu eşti la bar şi simţi că te îmbeţi. Responsabilule.

Din păcate, iubirea este un full time job.

vineri, 5 decembrie 2014

Zamfira.

Buna Zamfira mi-a fost vecină când trăiam în casa a lor mei. Micuţă, cu părul împletit într-o coroniţă cochetă, ascunsă sub un batic învechit de spălări şi purtări repetate. Frumoasă, cu nişte ochi albaştri de nu-mă-uita, ochi aprigi dar îmblânziţi când mă aşezam la picioarele ei şi îi ceream poveşti şi o ţucătură pe frunte.

E bătrână şi frumoasă. Ne purta de grijă şi-mi placea de ea dar viaţa nenorocită o făcuse vicleană şi uneori răutăcioasă, astfel că ai mei o priveau cu un ochi chiorâş.

De când se născuse, maică-sa îi spăla si-i împletea părul lung-lung, auriu precum soarele. Fiinţă solară era ea. Este încă.

A crescut în inima ţării, într-un vârf de munte, dragii Apuseni. Cât a fost mică, o trimiteau cu caprele la păşunat şi marţea mă-sa n-o pieptăna şi n-o lăsa să iasă din casă, că umbla Marţolea-n chip de drac să-i frângă trupul subţirel.

Când s-a mai înălţat un metru şi-un zâmbet de la pământ, făcuseră feciorii coadă la poarta ei. Petrecea până dimineaţa, până i se stâlceau pantofii ăi buni şi maică-sa îi înverzea picioarele. Oameni mari stau în limbă după ea, după frumuseţea şi spiritul ei vesel. Era sarcastică, veselă, senzuală, un boboc sălbatic de floare în coasta muntelui. 

Deşi ar fi putut să trăiască în puf lângă un bărbat la casa lui, nu, Zamfira mea s-a topit toată toată pentru Ispas. Şi mai urât, bărbatul, mare băutor, duhnind de la o poştă a mahoarcă proastă dar lăutar cunoscut, avea femeia lui, gata s-o ia de nevastă. Micuţa însă l-a sedus, l-a acaparat pe-o cale de unde să nu ai aibă scăpare. Iar săraca logodnică părăsită i-a urat ce mai putea să-i ureze: "Să ai parte de el, aşa cum aş fi avut şi eu!". Fără resentimente. Dar ea ştia ce vorbeşte.

A venit urgia peste toti. Fuga de război, de ameninţarea luptelor la care ei nu vroiau nici să ia parte, nici să câştige ceva. A urmat refugiul, hălăduirea prin Moldova şi apoi s-au stabilit "acasă". Nicăieri, într-un sat făcut pe loc între două ţări, unde nici Moartea nu trece.

Ispas bea şi fuma în continuare, o bătea de-i plângeau şi pereţii de milă, cu lacrimi de mucegai. A rezistat femeia, i-a făcut doi prunci, a clădit o gospodărie şi a muncit cât zece să acopere găurile din casă şi din inimă. Nici măcar copiii nu-i semănau.

L-a izgonit la bătrâneţe într-o cohe, o bucătăriuţă mică, puturoasă de nici nu puteai intra 'năuntru. În casă i-a rămas fiul cel mic, să continue bătăile lui taică-său, să o facă de ocară, să-i bea pensia şi s-o dea cu capul de pereţi. Îşi dorea ca el să moară.

Bărbatul i-a murit dar pruncul încă îi continuă menirea.

 "Să ai parte de el, aşa cum aş fi avut şi eu!"

Buna Zamfira e tare bolnavă. E bătrână, cu dureri vechi şi noi în trupul uscat dar nu se poate opri din robotit. E frumoasă a mirare.



miercuri, 3 decembrie 2014

Când eşti fericit, rânjeşte.

A fost noaptea ce a urmat unei zile în care am fost fericită. Ieri.
La ora 1, simţeam că mă sufoc, că-mi tropoteşte sângele în vene precum o hoardă de tătari blestemaţi. 

Noroc cu Ninu ca a acceptat să ne vedem la un ceai să-i povestesc de ce mama dracului tot urlu la telefon şi de ce nu mă mai interesează cursul lumii.

Am ieşit din casă cu un roi spurcat de gânduri ce-mi clocoteau în creier, în carne, sub piele. Îmi venea sâ-mi sfâşii pielea de pe mine, să o arunc pe jos şi să sar pe ea până să se risipească în senzaţiile cu parfum de bomboane ale săruturilor, în amprentele degetelor şi căldură.

Rânjeam ca proasta. E legendă deja. Când mă vezi cu rânjetul de proastă pe faţă să ştii că sunt fericită. Pur şi simplu nu mă pot opri să nu mă strâmb, să nu mă zvârcolesc într-o parte şi-ntralta şi să nu mă hlizesc în gol la motivul fericirii mele.

Oricum, rânjetul meu a şocat doar vreo doi taximetrişti şi pe un paznic într-o gheretă. Pe Ninu nu-l mai şochez, ştie că am mai multe ţigle-lipsă pe casă decât ar fi normal. 

Am băut ceai. Parcă prea mult, la cât de înfofolită eram. Şi dupa ce-am urlat vreo oră în Papi şi săracul coptil deja se uita compătimitor la mine, am zis că plec. Şi mă las botezată în lumina becurilor chioare. Ploua.

Am fost doar eu şi ploaia. Si asfaltul sângerând într-un joc haotic de lumini şi umbre. Şi picăturile reci pe faţa strâmbată de fericire. Nici măcar un suflet pe stradă să se mire. Nici de om, nici de câine. Nici măcar de mâţă.

Ieri noapte, la ora 4, am fost cea mai fericita fiinţă din Timişoara. Pe strada în ploaie.

marți, 2 decembrie 2014

Mă scuzaţi, astă seară distrug roboţi.

Te salut, lume! Lume crudă şi nebună, reală şi virtuală, ce-mi scoţi în cale fel si fel de jocuri.

 Dar gata cu jocurile de societate, astă seară. Gata cu sentimentalismele, cu portocala plină de bunătate şi figuri, ce sărbători, ce spirit, ce... S-a terminat!

De la drăguţa ce scrie pe Sertarul cu jucării am aflat de un joc online cu făcut mâncare, treburi de gospodina, alea alea. Şi cum ştiţi ce minune de bucătăreasă m-a făcut Valentina (specialitatea casei fiind cartofii prăjiţi şi cerealele cu lapte), am zis sa arunc o privire. Drăguţ, nu zic nu, dar nu sunt pasionată chiar de aşa ceva.

Cum bântuiam eu pe-acolo, btw un site cu jocuri 3d 2015, hop, am dat peste un joculeţ cu roboţi, pew pew si am hotărât sa fac ce n-am mai făcut niciodată până acum: să împuşc nişte robo-tancuri într-un joc de război. Tananaaaa, DIRECT RĂZBOI!

Minunăţia asta se numeşte Mechwarrior, dupa seria cu aceeasi nume. Fraţilor, salvez rasa umană, pe un engine 3d si trag rafale de gloanţe, rachete şi tot felul de chestii explozibile de nu-mi stau bine ochii in cap.

Practic, ma simt ca IronMan. Roboţii răi încearcă să-mi cucerească baza şi să pună stăpânire pe planetă (no shit, Sherlock) iar la ce ţintă am eu, nu mă mir dacă reuşesc. Deocamdată sunt într-un orăşel evacuat, şi de după fiecare colţ mă pot trezi cu un glonte în parbriz (sau ce au roboţii în faţă). De mult n-am mai scrâşnit aşa din dinţi cum mi se întâmplă acum, când îmi distrug ăştia robotul. Arghhhh1q63%¤¤%&khd. Zen.

Dar cine crede ca o să ma dau bătută, să se pleznească singur. Portocala îşi activează sufletul de robot, îşi pune armura terfelită în lupte groaznice şi va câştiga războiul. Cred. În cele din urmă. Peste câţiva ani şi mii de meciuri jucate. Cred.

Există o speranţă. La luptă!!