vineri, 29 noiembrie 2013

Pui de dac. Suceşte-mi minţile. Cu usturoi.

Amu vreau sa vorovesc de noaptea asta.


Noaptea asta care-o început e o bucată faină din fiecare an, pe care o smulgi aprig timpului. E un glob in care superstitii, traditii si obiceiuri pure românesti se încleştează într-o lupta datorată trecutului. E noaptea in care arătări hâde îşi fac apariţia din prăpăstiile fără fund în care au durmit de la Bobotează. 

Strigoii, vârcolacii şi sufletele înspăimântate cutreieră potecile pădurilor în căutare de drumeţi rătăciţi ca sa le ieie minţile (grupul asta de ciudaţi nu stiu ca lumea nu mai are timp de umblat pe coclauri, ca au treabă pe net si scriu prostii pe bloguri despre tot felul de tâmpenii).

Acuma e noaptea când Sân Andrei adună toţi lupii ca să le dea hrană pentru iarna ce-are să vină. Ce treabă are una cu alta? Asta am zis si eu. 


30 noiembrie(13 decembrie in calendarul vechi) e data in care il sarbatorim pe Sfantul Andrei, ocrotitorul românilor ortodocsi. Dar, sarbatoarea crestina coincide cu o alta, păgână, celebrata de daci, în care este divinizat LUPUL. Vârcolacul. Animalul visurilor crude si al sufletelor care lupta pana la moarte si dincolo de ea. Simbolul dacilor.


Si nu mai vreau povesti de astea serioase. Dar daca nu le zic, ziua de mâine nu mai are nici un farmec, numa gust amar de la cafeaua de la 12, mirosul de usturoi cu care am gonit toti mortii îmblători de Sân Andrei şi imaginea neclară a unui pui de dac pe care il visez daca imi pun 41 de boabe de grau sub pernă si domnul meu vine sa le fure. Sau daca stau intre 2 oglinzi, despletita ( ma intreb ce se intampla daca n-am ce despleti?) si dezbracata pana la brâu. Sau daca port usturoi la brâu (iară brâu, ce-i cu brâul asta, fratele-meu?!). Sau fac ceva chestii dubioase cu 9 ceşti de apă. Sau imi pun busuioc sub perna. Sau... nu mai stiu altele.

E ceva cumplit de senzual in toate ritualurile astea păgâne de-a ghicitul si visatul. Toate destinate fetelor pure, cuminti si naive dar vicios de curioase. "Că oare cum a arăta?" "Da oare daca nu vad nimica amu noaptea, nu m-oi mărita în veci?""Da nu vreau sa raman fata mare...". Cine ar putea rezista? Cine nu vrea sa-si cunoasca viitorul, mâna sus! (Ca să-l ajut sa-si tragă o palmă)



Pui de dac, fi tu ce-i fi, strigoi, lup sau vârcolac, păcătos sau sfânt, hai si suceşte-mi minţile. Promit ca nu las nici o umbră de usturoi prin casă. Sau... mai văd eu.


P.S. Cântă-mi asta. http://www.youtube.com/watch?v=P8RWhsrERU8

joi, 14 martie 2013

Ploua ca intr-un vis cu vampiri...

... iar eu joc random words cu Ana in timp ce il ascult pe Richard Galliano cu al sau Libertango. Nici nu stiam ca acordeonul ar putea sa ma fascineze intr-un asemenea hal. Si chiar il ascult de cateva zile, fara sa ma plictisesc, cum am facut cu saxofonul lui Candy Dulfer. Fuckin' awesome.

Muzica e ca o ciuperca. Sincer. Una care poate fi buna de mancat, dar in acelasi timp atat de otravitoare incat iti inunda mintile, ti le ia si se joaca in ele, cu ele, rasucind, dansand, pulsand. Doar ca senzatia e trecatoare desi e placuta. Treptat, te plictisesti de aceleasi acorduri; desi poate, la inceput, ti-au parut senine si albastre ca ploile de vara pe care le-ai asteptat cu disperare in largul desertului uscat si plictisitor al caldurii inabusitoare la sfarsit ramai cu un gust fad, de putred, de "enervant".

Am trecut la Tango pour Claude, acelasi Galliano... Imi place, imi place, vreau ca muzica sa se joace cu mintea mea pana in abisul infinitului si inapoi. 

Ploua. Am ajuns la cuvantul "vrajitoare". Oare ar fi o insulta enorma adusa constiintei mele daca m-as duce odata la o "vrajitoare" sa-mi ghiceasca in palma? Ma obsedeaza ideea. Atat vreau, sa ii vad parul negru, impletit in clopotei si flori aducatoare de noroc, aplecat asupra palmei mele, in timp ce viseaza/inventeaza/ghiceste ce imi va spune. Nu ma intereseaza ce mi-ar prevesti. As vrea sa-i privesc fata, palmele, fustele inflorate sau posomorate, negre in timp ce imi spune ce-a visat/inventat/ghicit. Nici n-as auzi-o.
 


" Tigari", "labirint", "cuie", "nisip", "rebel". Vreau sa citesc "Jurnal pe motocicleta" de Guevara.

Serios, ploua ca intr-un vis cu vampiri...



P.S. Obsesia mea: http://www.youtube.com/watch?v=wCLPSB0dzhQ

luni, 4 februarie 2013

Interviu. Cu tata. Fara sperante...


Am hotarat sa declar aici oficial, sus si tare, ca am un motiv foarte intemeiat, pentru faptul ca nu-mi place sa invat. Raspunsul e cat se poate de evident: mostenire genetica. Pe care nu se poate sa o reneg din cauza faptului ca tata e fiinta care ma face sa rad cel mai bine, cu care pot sa ma cert cel mai tare, pe care il respect, dar il si iau peste picior, insa niciodata nu o sa fie inlocuit din particica pe care o ocupa in sufletul meu.

Interviul de mai jos a fost realizat cu ocazia unui proiect la istorie, cand eram si eu tanara, la liceu. Aici e doar varianta decenta, pentru ca in realitate am ras atat de mult incat era sa pleznim toti.

Deci: ( cadru familial si familiar, mama, tata, sor'mea si eu rasturnata cu un telefon in mana, inregistrand)

Eu: Va mai aduceti aminte de prima zi de scoala?

Tata: Prima zi de scoala… D-apoi o fost… M-am dus la scoala si… am stat acolo, ce?! Nu mi-o placut la scoala, am vrut sa fug la lebenite, la coliba… Eram obisnuit de mic cu asta, cu lucrul din greu decat cu scoala. Da’ la scoala, prima zi, am cunoscut-o pe doamna invatatoare ca n-am cunoscut-o de mult( doamna invatatoare era chiar sora lui mai mare), ne-o dat cartile… abecedarul si am stat pana pe la 10..dupa care am plecat acasa, am fugit la lebenite!

Eu: Cand ati fost facut pionier si ce intelegeati prin asta?

Tata: In clasa I..sau intr-a II-a?!.. intr-a II-a cred. Si ce-am inteles? Apoi eram mandru, c-aveam si eu streang la gat…

Eu: Ce trebuia sa faceti ca si pionier?

Tata: Sa cantam.. “Noi suntem pionieri…”- cei mai smecheri pui de comunisti… Dar vorbind serios, asta intelegeam: pionier- om frumos si cumsecade. Eram foarte mandru, aveam cravata, eram onorati ca facem parte din categoria asta.. nu ca am fi avut de ales dar… nu erai vazut cu ochi buni daca nu purtai cravata, de exemplu daca greseai cu ceva, iti era luata, era semn ca esti sub pedeapsa.

Eu: Cand ati fost facut utecist si ce intelegeati prin asta?

Tata: Utecist?... Viitor comunist! Ce intelegeam? Ca trebuie sa fiu devotat lui Ceausescu. Prin clasa a VIII-a cred ca se intampla asta. Ne-o luat si ne-o facut utecisti la rand, ca pe banda rulanta… Ne-o dat carnetul de utecist, iarasi motiv de mandrie… Da’ trebuia sa cotizam ceva, 1 Leu, tin minte ca era un ban de fier, aparusera pe-atunci. Oricum, mie imi era totuna. Trebuia sa muncim si sa fim devotati “Tovarasului” si “Tovarasei”, bineinteles, asta si ca pionier si ca utecist si ca om in toata firea.

Eu: Cum arata o zi de scoala obisnuita in acele timpuri?

Tata: In orice caz, era mai fain ca acum. Nu erau atatea prostii, atata invatatura-stiai ce inveti si la ce iti foloseste. Nu ca acuma, cu Internet si alte prostii. Invatam doar ce era esential. Si nu aveam calculatoare, sursele noastre erau doar profesorii si cartile, inca ce de carti…. Bine, ne puneau si la lucru, orele de practica toamna la cules de porumb, struguri, mere, aveam livezi faine, si cate cate altele, dar la sat, deja eram obisnuiti, de mici aveam ceva de lucru. De-abia stiam de mine si o trebuit sa merg cu gastile…

Eu: Ce materii va placeau?

Tata: Mi-o placut chimia.. da.. aveam numai 9 si 10 la chimie. Si botanica si educatia fizica!

Eu: Cum va intelegeati cu colegii?

Tata: Bine, ca toti eram de-aici din sat. Aproape de pe-aceeasi ulita. Da’ nu eram multi, 9 copii in clasa si nici nu eram de aceeasi varsta toti. Eu am fost intr-o clasa cu fratele meu mai mare cu 2 ani.

Eu: Cum aratau manualele?

Tata: Manualele? Erau cu.. chipuri, erau si rupte, si lipite… subtiri, groase, cum era materia. Si intotdeauna pe prima pagina era poza lui Ceausescu. Faceam ceva limbi straine, dintr-a VIII-a am facut franceza si rusa. Dar n-o fost mare lucru de capul meu( tati tati...)

Eu: Ce relatii existau intre profesori si elevi?

Tata: Bune! O alergam cu sucitoarea prin casa, ca ma-nerva!!! Dup-aia venea tata si ma batea, ca de ce-am batut-o pe Dina (invatatoarea). Si am mai facut ore cu o sora, mi-o fost profesoara pe-a VII-a, a VIII-a. Dar in rest, ne intelegeam cu profesoarele, baietilor le placea sa se uite sub fusta lor… Da, da, veneau in fuste mai scurte.. mai ales una, aia a lui Porizan, avea o fusta faina… Da’ sa trecem peste. Ne intelegeam bine.

Eu: Ce evenimente erau celebrate in cadrul serbarilor scolare?

Tata: Apoi aici nu s-o intamplat mare lucru. Ne mai duceau la intalnire cu partidul. Sau ne puneau sa ne uitam la televizor cand era Marea Adunare Nationala sau sedinta. Altfel, sarbatoream Craciunul, cu Mos Gerila, faceam serbare, dansuri… De ziua lui Ceausescu iar, de 1 Mai, 23 August…

Eu: Ce nu v-a placut in acel sistem de invatamant?


Tata: Nu mi-o placut de nimeni.. si de nimic.. mai bine nu faceam scoala. De ce? Numa’,  ca mai mult castigam. Daca nu mergeam la scoala, puteam sa-mi lucru pamantul, sa merg sa-mi vand produsele, afaceri…

Eu: Ce v-a placut in acel sistem de invatamant?

Tata: Apoi sa stii ca mie nu mi-o placut scoala deloc. Da’ asta totusi am observat, in comparatie cu ce-i azi, nu era atata debandada. Era mai organizat, profesorii erau asprii, copiii stiau de frica si trebuiau sa se puna serios cu burta pe carte daca sperau la o cariera.

miercuri, 30 ianuarie 2013

De ce plangi?...


Ma intreaba el, murmurandu-si cuvintele. 

"Nu stiu..." as vrea sa-i raspund. Dar gura mi se topeste intr-un "shhhhh" firav si un deget pus pe buzele moi. Nici nu stiu daca vreau, simt doar nevoia acuta sa-mi simt lacrimile alunecand incet, trasand linii umede pe obraz pana pe bratul lui, in care mi-am facut culcus cald si bun.

Plang pentru ca doare si mi-e dor, pentru ca mi-e greu, pentru ca viata si noaptea par mai limpezi dupa ce ai varsat cateva lacrimi. Ma simt departe de toti si toate si totusi atat de aproape. 





Iubesc sa-i simt pieptul lipit de spatele meu, rasuflarea fierbinte in parul incalcit si mainile... mainile care ma cuprind delicat si-mi deseneaza flori, planete, stele si fluturi pe abdomen. Si pe spate. Si ma gadila.

 





Treptat, oricat as vrea sa plang, pur si simplu uit. Simt flori, si planete, si fluturi, si toate sunt ale mele, desenate de degete moi pe pielea care pulseaza.
Plansul nu ma elibereaza. Dar atingerile si afectiunea, da. De aceea vreau sa aleg sa nu mai plang niciodata. Dar il vreau aproape pe el, sa ma tina in brate si sa-mi deseneze pe piele atingeri cu parfum de dragoste si "acasa".