Ma intreaba el, murmurandu-si cuvintele.
"Nu stiu..." as vrea sa-i raspund. Dar gura mi se topeste intr-un "shhhhh" firav si un deget pus pe buzele moi. Nici nu stiu daca vreau, simt doar nevoia acuta sa-mi simt lacrimile alunecand incet, trasand linii umede pe obraz pana pe bratul lui, in care mi-am facut culcus cald si bun.
Plang pentru ca doare si mi-e dor, pentru ca mi-e greu, pentru ca viata si noaptea par mai limpezi dupa ce ai varsat cateva lacrimi. Ma simt departe de toti si toate si totusi atat de aproape.
Iubesc sa-i simt pieptul lipit de spatele meu, rasuflarea fierbinte in parul incalcit si mainile... mainile care ma cuprind delicat si-mi deseneaza flori, planete, stele si fluturi pe abdomen. Si pe spate. Si ma gadila.
Treptat, oricat as vrea sa plang, pur si simplu uit. Simt flori, si planete, si fluturi, si toate sunt ale mele, desenate de degete moi pe pielea care pulseaza.
Plansul nu ma elibereaza. Dar atingerile si afectiunea, da. De aceea vreau sa aleg sa nu mai plang niciodata. Dar il vreau aproape pe el, sa ma tina in brate si sa-mi deseneze pe piele atingeri cu parfum de dragoste si "acasa".
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu