Crud.

Ţipetele îi sfâşiau urechea, îi zgâriau insistent timpanul, nu se mai termina…

            De fapt, era obişnuit. Crescuse cu ele, cu ţipete, cu urlete, cu lovituri, le mâncase pur şi simplu pe pâine sau pe-o coajă, unde să pomenească el de măreaţa, extraordinara pâine cea de toate zilele.

            O ţinea minte pe bunică-sa, diferită de ceilalţi. Avea chipul blând, pielea moale, ridată şi cu mustaţă albă, un perişor ca un puf în jurul gurii lăsate. Ochii erau albaştrii ca cicoarea şi plini de lumină iar părul, albit de griji şi de un bărbat beţivan ce-şi făcuse obicei s-o bată seara în loc s-o pupe de noapte bună, părul alb, era ascuns sub o basma zdrenţuită. Îşi amintea că singurele mângâieri le-a primit de la ea, îşi aducea aminte de obrazul fin, lipit de căpuţul lui chel ca o găoace uscată de ou. Şi de îmbrăţişarea caldă, caldă, de bătăile rărite ale inimii ei mult încercate, după care s-a învăţat să numere până la zece. Şi îi număra bătăile, câte zece, până adormea, secătuit şi chinuit de foame. Molfăia în somn.

            Maică-sa nu-i dăduse ţâţă cât de mic să fi fost. De unde?! Era slabă ca un ţâr, micuţă şi avea un stomac… să-i trăiască. Bea de stingea, la fel ca taică-său. Gura ei era mereu o linie dreaptă, subţire ce se deschidea lacomă să sugă nenorocita de sticlă sau să ţipe. Ţipa mult. Fără rost. De plictiseală probabil. Era ca o cioară prevestitoare de rău. Şi blestema şi afurisea lumea hapsână ce o scuipase ca pe un prunc nedorit. Părinţii îi muriseră parcă de dinainte s-o nască.

            Era urâtă maică-sa, ca o sperietoare. Cu ochii înfundaţi în orbite, ca un om sălbatic în fundul unei peşteri întunecoase din care şi către care nu răzbătea nici o lumină. Avea firişoare roşii in ochi şi cearcăne vinete, până la jumătatea obrajilor. Ochi goi. Păr încâlcit. Puah.

            Pieptul ei nu a dat niciodată lapte, era parcă seacă.

           Taică-său era deopotrivă. Un om lung, fără capăt, cu o claie de păr slinos peste care trona o pălărie jegoasă. Puţea de la o poştă. Nu neapărat a alcool, deşi parcă ăsta părea mirosul întregii familii. În afara de bunica, ea mirosea a busuioc şi a bătrâneţe. Se vedea murdăria de trei degete pe el. Jeg. Jeg. Transpiraţie. Murdărie. Alcool. Răutate.

ﻼ ﻼ ﻼ

             Ai lui se băteau ca orbii. Nu de puţine ori trebuia să se ascundă sub pat ca sa nu-l nimerească vreun cuţit aruncat la întâmplare de maică-sa ori de taică-său. Culmea, moartea n-a venit de la cuţite, ci de la sticlă şi de la ciocan. Blestem.

            Era zi de vineri… Bună-sa postea post negru. Se amăgea săraca, zicea că ţine pentru sufletul ei că… „după ce-oi muri, numa’ Uţu a mai zice-un Tatăl Nostru, o-Născătoare şi-a aprinde-o lumânare la icoana Preacuratei. Aşa-i Uţule, ţucu-te baba…” Dădea din cap. Voia să zică Îngeraşul..

            Postea cum postea şi-n celelalte zile. N-aveau de mâncare. Mămăligă cu un pumn de sare şi apă să le facă s-alunece mai degrabă pe gât în jos. Să le taie pofta. Nu era. Pur şi simplu. Li se făcea rău de mâncau mai mult…

            Atunci a intrat tatâne-so cu un ciocan într-o mână şi sticla în cealaltă. Venea horind de lângă primărie. Lângă primărie era crâşma lui Vasile. Hah, nu bea pe bani… nuuu… pe datorie. Vasile îi sugea şi sufletul, îl mesteca bine, îl scuipa înapoi şi-l sugea iar. Şi toate astea de la începutul veacului până la sfârşit, amiiiiin. Omul dracului, Vasile ăla…

            Nevastă-sa atunci cobora din pat. Cobora, vine vorba. De undee… Atunci pica din pat. Nici nu mai vedea bine de mahmura aşa că n-a mai contat. A început să ţipe după sticlă.

            Nu ştiu… În mintea omului s-a făcut dintr-odată negru. Se certase şi cu Vasile. Din uşă cum intrase, odată şi-a azvârlit ciocanul înspre pat. Femeia, pălită drept în frunte şi-a dat ochii peste cap şi s-a îmburdat într-o rână.

            Îşi simţea faţa stropită de ceva, ceva roşu. Creierii maică-si i se scurgeau pe obraz. Lângă pat era icoana, şi ea lovită de sânge. N-a spus nimic. A dat să-şi şteargă obrazul, îl ardea sângele fierbinte, îi intra în piele. Dar n-a apucat. Bunica şi-a făcut odată cruce, rămânând doar cu ochii. Atât mai vedea din ea, ochii, albaştrii, înecaţi, ca două ferestre sparte înspre o lume ameninţată de furtună. Şi un ţipăt din gâtlejul răguşit al iubitei lui albe.

            O auzea ţipând întâia dată, dar nu era precum ţipătul mamei lui. Era confuz…

            A vrut s-o ia de mână dar nici asta n-a mai apucat. Din doi paşi, bărbatul a fost lângă pat şi îngrozit, înţelegând ce făcuse, şi-a pierdut capul. A prins-o pe bătrână de gât şi a început s-o zgâlţâie şoptindu-i cutremurat să tacă, să tacă, să tacă. Dar ea dădea din cap speriată că nu, că nu şi glasul începea să i se tânguie într-un vaiet prevestitor de moarte. Bărbatul s-a încruntat şi-a început să rânjească drăceşte. A apucat sticla şi, cu toată puterea, a izbit-o de capul albit al mamei lui. Mamei. Lui.

           S-a făcut linişte. A început să sughită. Voia s-o strângă în brațe, să-i numere bătăile inimii până la zece, voia să-și lipească fața de pieptul cald. Pieptul era rece. „Bunică? Buna?...”

S-a uitat împrejur, simțind ceva. Bărbatul era la doi pași de el. Omul cu ochii roșii, cu gheare la mâini, turbat. Spumega. Bale verzui i se prelingeau pe la colțurile gurii... Criminal.

           Trebuia să o lase pe Buna. Trebuia să fugă.