Ritm.

Crud

***

Casa de departe părea o arătare murdară şi mică, ce împrăştia miasme negre de jur împrejur. Nici el nu ştia cum scăpase.

Bărbatul care era taică-său încremenise cu mâinile înfipte în gâtul celei ce-i dăduse viaţă. Lacrimile săpau şanţuri în jegul de pe faţă, amestecându-se cu balele ce-i împuţeau gura.

L-a văzut pe bărbat cum se retrăgea încet spre uşă cu capul plecat, cu ochii măriţi de spaimă şi stropi de sânge în păr. Poate voia să-şi termine treaba. Să-l omoare şi să fugă. să bea până când maţele îi vor putrezi şi alcoolul va ţâşni din el ca prin sită.

Dar copilul? Chiar pe el să-l omoare? Şi ce? Parcă de maică-sa avusese milă. Dar a fost un accident. Serios?! De când se numeşte accident când tu, cu mâinile tale, zdrobeşti oasele unui om bătrân. Şi femeia aia blestemată. Moartă cu fier rece în creier. Sânge pe mâini. Sânge în ochi. Sânge pe icoană.

***

Văzându-l, băiatul se opri. Aşteptă. Clipi.

Era aşa multă linişte în bordeiul lor. Cum nu mai fusese niciodată. Se auzeau muştele zumzăind, fermecate de sângele ce li se oferea ca un festin. Deja se strânseseră o grămadă, ca la o petrecere destrăbălată în creierii maică-sii.

Picurând, roşul  se amesteca în nisipul de pe jos ca un tunet. Pic. Pic. Inima lui BUM. BUM.

Bărbatul oftă şi îşi întoarse privirea spre fereastră.

Era liber să plece. Dar! trebuia să plece cât mai repede.

***

Nu era miasmă ce vedea el de pe Duleu. Era fum, fum negru şi înecăcios, de la un foc ce cuprinsese rapid toată adunătura aia putrezită. Pesemne tatâne-so l-a pus.

Dar unde era el? Nu-l văzuse ieşind din casă. Şi nu se putea... Sigur a ieşit pe geam şi merge acuma înspre crâşmă ca şi cum nu s-a întâmplat nimic. Sigur merge să-şi siluiască minţile în spurcăciunea aia de horincă a lui Vasile, mirosind a putregai şi rânced din paharul spălat hăt-hăt.

Sigur le lăsase să ardă pe cele două moarte. Să nu se afle nimica. Buna lui va arde ca o lumânare, pleoapele i se vor topi lăsând azurul ochilor să se umple de cărbune, oasele îi vor trozni ca nişte surcele uscate iar părul probabil era de mult scrum.

La cealaltă nici nu se gândea. Nu mai ştia bine cum arată. Urâtă.

Taică-so...

Un urlet îngrozit îi ajunse la urechi. O voce groasă de bărbat ţipa zdrobit de chinurile iadului. Era el. Omul cel rău. Tatăl său. Ardea de viu.

Văzu cum trupul înflăcărat zboară pe uşă în bătătură. Dar vremea era uscată şi vântul însufleţi văpaia iar bărbatul căzu la pământ, zvârcolindu-se, arzând mai tare.

Alcoolul din vene îi aprinse inima în coşul pieptului.