luni, 19 noiembrie 2012

Hai sa va spun o poveste...


Povești din grădina bunicilor…

La poalele munților, acolo unde se termină nesfârșita pădure de brad, există un singur salcâm, mare, înalt, vânjos, care la sfârșitul primăverii își scutură petalele îngălbenite ale florilor peste acoperișul și pereții albi ai căsuței.
Căsuța nu e tocmai o căsuță ca să zic adevărul, dar nici prea mare nu e. O casă deosebită… E un orfelinat unde câțiva copii și-au găsit adăpost și îngrijire din partea a doi oameni buni și credincioși, foști profesori la școala din sat. Și aici trăia fetița…
Ea era blondă, ca orice fetiță din povești, frumoasă, cu cosițe aurii și ochi negri ca două nopți întunecate. O chema Anemona.



                                                Povestea frunzei

            Auzise vocea aceea acum două săptămâni când geamurile căsuței erau larg deschise pentru ca lumina și căldura să pătrundă înăuntru. Soarele ardea tare dar un vânticel adia plăcut, mângâind firele de iarbă din fața casei, florile și frunzele uscate de anul trecut care încă nu se prefăcuseră în humă.
            Deși era mijlocul verii, Anemona simțea că era frig în sufletul ei și nu știa de ce. Ceilalți copii se jucau pe-afara iar mama lor îngrijitoare făcea mâncare, în timp ce tata hotărâse să tragă un pui de somn.
            Anemona își sprijinise coatele pe pervazul ferestrei, uitându-se în văzduh la niște nori care se îndreptau amenințători spre soare. Fetița își imagină că soarele dădea din mâinile lui galbene încercând să oprească norii și avea o mină atât de hazlie încât izbucni în râs. De bucurie, ea își desprinse coatele de pe pervaz și, îmbrățișând ghiveciul cu trandafiri din fața, îl trase aproape de inima ei și îi sărută petalele roșii ca focul. Bobocul era pe jumătate desfăcut cu petale ca de catifea.
            Anemona îl privi printre gene și îi șopti cu un aer cochet ca unui prieten drag:
-Ești foarte frumos… Nu vrei să fi prietenul meu?
            Apoi adăugă pentru sine:
-Cred că o să vină o furtună…
            Dar înainte să apuce să continue, o voce o completă:
-Una puternică și mare. Cred că ar trebui să mă duci înăuntru altfel am să mă rup.
            Anemona privi în jur uluită dar nu mai era nimeni în afară de ea. Dintr-odata o mulțime de voci răsunară aproape.
            O frunză veștedă, care ca prin minune căpătase mâini și picioare și ochi și gură, se ținea din răsputeri de un fir subțire desprins din plasa unui păianjen în timp ce vântul o ridica într-un vârtej și striga cât o țineau plămânii:
-Ajutor!!! Să mă dea careva jos de-aici! Am rău de înălțime!
-Iartă-mă, micuțo! se auzi șoapta suavă a Vântului care se domoli puțin și o lăsă pe sărmana frunzuliță într-un lighean plin cu apă de ploaie, de sub jgheab.
            Anemona observă că și Vântul are niște mustăți albastre, plete lungi și sprâncene stufoase.
-Pe cine faci tu micuță? se oțărî frunza trăgându-și fustele invizibile. Nimeresc din laț în puț, de pe pământul acela uscat pe apa asta udă…
            Auzindu-o, firele de iarbă se aplecară de râs iar una mai răsărită îi zise:
-Tu ce credeai, că apa e uscată? Frunzulițo, văd că nu prea ai cunoscut lumea.
-Hmm, se încruntă frunza, începând să plutească, într-un fel ai și tu dreptate. Nu cunosc lumea. Oare e cât tulpina pomului unde m-am născut?
            Firele de iarbă se opriră din râs iar florile încetară să se mai legene deoarece Vântul se opri în loc s-asculte povestea frunzuliței morocănoase care devenise melancolică.
            Și Anemona dorea să audă povestea frunzuliței dar încă nici ei nu-i venea să creadă ce vede și ce aude, așa că nu zise nimic. Dar trandafirul, împodobit acum cu ochi, nas, gură se întoarse spre ea și îi spuse:
-Nu te teme, Anemona, ceea ce vezi o știi doar tu. Numele tău e-un nume de floare iar Consiliul Naturii te-a ales pe tine pentru a ne asculta și ajuta în situații de criză.
-Trandafirule… Deci tu ai vorbit înainte. Dar nu înțeleg… De ce eu?
-Pentru că ești mereu singură și ne iubești pe noi ca pe amintirea părinților tăi.
            Din ochii trandafirului curse o lacrimă limpede ca și cristalul.
-Îți mulțumesc pentru că mă iubești și mă mângâi în fiecare dimineeață.
-Tăceți, se enervară două fire de iarbă. Vrem să auzim ce spune frunzulița!
-Ooo, dar nu e ceva deosebit, se fandosi dorind să fie modestă frunza. Pur și simplu am văzut o primăvară, când mi-am ridicat capul din mugur. A fost o explozie <<BOOM>> și nu-mi credeam ochilor când am văzut atâta culoare, atâta bucurie și iubire, mai ales după ce am dormit somnul fără vise. Lângă mine a început să cânte o vrăbiuță, ne-a povestit despre iarnă, ce-o fi și ea…
            Ei, am văzut că înfloreau și surorile-flori, tata era măr, așa mi s-a spus, am fost o familie fericită, ce-i drept, deși tata trăgea cam multă apă la rădăcini…
            Vara, un roi de albine a poposit pe creanga unde locuiam și eu, dar, stăpânul livezii le-a închis într-un stup, m-am bucurat pentru că făceau prea mult zgomot, erau și arogante…
            Aaahh, am văzut războiul dintre castraveți și busuioc. Oo, ce palpitant!!! Dar și amuzant…
-Știm, știm, au râs doi melci, totul a început când castraveții au făcut alergie la mirosul busuiocului și unul dintre ei a ajuns la spital, de-abia l-a tratat domnul doctor Mușețel. Și busuiocul a cerut Consiliului să fie mutat lângă stratul gladiolelor pentru că nu le plăceau vecinii, căutau pricină din orice…
-Furtuna!! Vine furtuna!! au stigat două furnici grăbite în timp ce o pală mică de vânt le ridica șorțurile peste cap. Nerușinatule! Cum îndrăznești?? s-au oțărât cele două, luându-și boabele de grâu și fugind înspre mușuroi.
-Hai, nene Vânt, șoptiră două păpădii, vrem să auzim povestea frunzei…
-Îmi pare rău micuțelor! șopti Vântul. Dar norii se grăbesc și… și eu. Chiar nu pot să mai stau.
-Nu e o problemă, afirmă frunzulița, de pe apa asta nu mă smulge nici Crivățul. Continuăm mâine povestea…


Partea I. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu