Povești din grădina bunicilor…
La poalele
munților, acolo unde se termină nesfârșita pădure de brad, există un singur
salcâm, mare, înalt, vânjos, care la sfârșitul primăverii își scutură petalele
îngălbenite ale florilor peste acoperișul și pereții albi ai căsuței.
Căsuța nu e tocmai
o căsuță ca să zic adevărul, dar nici prea mare nu e. O casă deosebită… E un
orfelinat unde câțiva copii și-au găsit adăpost și îngrijire din partea a doi
oameni buni și credincioși, foști profesori la școala din sat. Și aici trăia
fetița…
Ea era blondă, ca
orice fetiță din povești, frumoasă, cu cosițe aurii și ochi negri ca două nopți
întunecate. O chema Anemona.
Povestea
frunzei
Auzise
vocea aceea acum două săptămâni când geamurile căsuței erau larg deschise
pentru ca lumina și căldura să pătrundă înăuntru. Soarele ardea tare dar un
vânticel adia plăcut, mângâind firele de iarbă din fața casei, florile și
frunzele uscate de anul trecut care încă nu se prefăcuseră în humă.
Deși
era mijlocul verii, Anemona simțea că era frig în sufletul ei și nu știa de ce.
Ceilalți copii se jucau pe-afara iar mama lor îngrijitoare făcea mâncare, în
timp ce tata hotărâse să tragă un pui de somn.
Anemona
își sprijinise coatele pe pervazul ferestrei, uitându-se în văzduh la niște
nori care se îndreptau amenințători spre soare. Fetița își imagină că soarele
dădea din mâinile lui galbene încercând să oprească norii și avea o mină atât
de hazlie încât izbucni în râs. De bucurie, ea își desprinse coatele de pe
pervaz și, îmbrățișând ghiveciul cu trandafiri din fața, îl trase aproape de
inima ei și îi sărută petalele roșii ca focul. Bobocul era pe jumătate desfăcut
cu petale ca de catifea.
Anemona
îl privi printre gene și îi șopti cu un aer cochet ca unui prieten drag:
-Ești foarte frumos… Nu vrei să fi prietenul
meu?
Apoi
adăugă pentru sine:
-Cred că o să vină o furtună…
Dar
înainte să apuce să continue, o voce o completă:
-Una puternică și mare. Cred că ar trebui să
mă duci înăuntru altfel am să mă rup.
Anemona
privi în jur uluită dar nu mai era nimeni în afară de ea. Dintr-odata o mulțime
de voci răsunară aproape.
O
frunză veștedă, care ca prin minune căpătase mâini și picioare și ochi și gură,
se ținea din răsputeri de un fir subțire desprins din plasa unui păianjen în
timp ce vântul o ridica într-un vârtej și striga cât o țineau plămânii:
-Ajutor!!! Să mă dea careva jos de-aici! Am
rău de înălțime!
-Iartă-mă, micuțo! se auzi șoapta suavă a Vântului
care se domoli puțin și o lăsă pe sărmana frunzuliță într-un lighean plin cu
apă de ploaie, de sub jgheab.
Anemona
observă că și Vântul are niște mustăți albastre, plete lungi și sprâncene
stufoase.
-Pe cine faci tu micuță? se oțărî frunza
trăgându-și fustele invizibile. Nimeresc din laț în puț, de pe pământul acela
uscat pe apa asta udă…
Auzindu-o,
firele de iarbă se aplecară de râs iar una mai răsărită îi zise:
-Tu ce credeai, că apa e uscată? Frunzulițo,
văd că nu prea ai cunoscut lumea.
-Hmm, se încruntă frunza, începând să
plutească, într-un fel ai și tu dreptate. Nu cunosc lumea. Oare e cât tulpina
pomului unde m-am născut?
Firele
de iarbă se opriră din râs iar florile încetară să se mai legene deoarece Vântul
se opri în loc s-asculte povestea frunzuliței morocănoase care devenise
melancolică.
Și
Anemona dorea să audă povestea frunzuliței dar încă nici ei nu-i venea să
creadă ce vede și ce aude, așa că nu zise nimic. Dar trandafirul, împodobit
acum cu ochi, nas, gură se întoarse spre ea și îi spuse:
-Nu te teme, Anemona, ceea ce vezi o știi doar
tu. Numele tău e-un nume de floare iar Consiliul Naturii te-a ales pe tine
pentru a ne asculta și ajuta în situații de criză.
-Trandafirule… Deci tu ai vorbit înainte. Dar
nu înțeleg… De ce eu?
-Pentru că ești mereu singură și ne iubești pe
noi ca pe amintirea părinților tăi.
Din
ochii trandafirului curse o lacrimă limpede ca și cristalul.
-Îți mulțumesc pentru că mă iubești și mă
mângâi în fiecare dimineeață.
-Tăceți, se enervară două fire de iarbă. Vrem
să auzim ce spune frunzulița!
-Ooo, dar nu e ceva deosebit, se fandosi
dorind să fie modestă frunza. Pur și simplu am văzut o primăvară, când mi-am
ridicat capul din mugur. A fost o explozie <<BOOM>> și nu-mi credeam ochilor când am văzut atâta culoare, atâta bucurie și
iubire, mai ales după ce am dormit somnul fără vise. Lângă mine a început să
cânte o vrăbiuță, ne-a povestit despre iarnă, ce-o fi și ea…
Ei,
am văzut că înfloreau și surorile-flori, tata era măr, așa mi s-a spus, am fost
o familie fericită, ce-i drept, deși tata trăgea cam multă apă la rădăcini…
Vara,
un roi de albine a poposit pe creanga unde locuiam și eu, dar, stăpânul livezii
le-a închis într-un stup, m-am bucurat pentru că făceau prea mult zgomot, erau
și arogante…
Aaahh,
am văzut războiul dintre castraveți și busuioc. Oo, ce palpitant!!! Dar și
amuzant…
-Știm, știm, au râs doi melci, totul a început
când castraveții au făcut alergie la mirosul busuiocului și unul dintre ei a
ajuns la spital, de-abia l-a tratat domnul doctor Mușețel. Și busuiocul a cerut
Consiliului să fie mutat lângă stratul gladiolelor pentru că nu le plăceau
vecinii, căutau pricină din orice…
-Furtuna!! Vine furtuna!! au stigat două
furnici grăbite în timp ce o pală mică de vânt le ridica șorțurile peste cap.
Nerușinatule! Cum îndrăznești?? s-au oțărât cele două, luându-și boabele de
grâu și fugind înspre mușuroi.
-Hai, nene Vânt, șoptiră două păpădii, vrem să
auzim povestea frunzei…
-Îmi pare rău micuțelor! șopti Vântul. Dar
norii se grăbesc și… și eu. Chiar nu pot să mai stau.
-Nu e o problemă, afirmă frunzulița, de pe apa
asta nu mă smulge nici Crivățul. Continuăm mâine povestea…
Partea I.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu