Zamfira.

Buna Zamfira mi-a fost vecină când trăiam în casa a lor mei. Micuţă, cu părul împletit într-o coroniţă cochetă, ascunsă sub un batic învechit de spălări şi purtări repetate. Frumoasă, cu nişte ochi albaştri de nu-mă-uita, ochi aprigi dar îmblânziţi când mă aşezam la picioarele ei şi îi ceream poveşti şi o ţucătură pe frunte.

E bătrână şi frumoasă. Ne purta de grijă şi-mi placea de ea dar viaţa nenorocită o făcuse vicleană şi uneori răutăcioasă, astfel că ai mei o priveau cu un ochi chiorâş.

De când se născuse, maică-sa îi spăla si-i împletea părul lung-lung, auriu precum soarele. Fiinţă solară era ea. Este încă.

A crescut în inima ţării, într-un vârf de munte, dragii Apuseni. Cât a fost mică, o trimiteau cu caprele la păşunat şi marţea mă-sa n-o pieptăna şi n-o lăsa să iasă din casă, că umbla Marţolea-n chip de drac să-i frângă trupul subţirel.

Când s-a mai înălţat un metru şi-un zâmbet de la pământ, făcuseră feciorii coadă la poarta ei. Petrecea până dimineaţa, până i se stâlceau pantofii ăi buni şi maică-sa îi înverzea picioarele. Oameni mari stau în limbă după ea, după frumuseţea şi spiritul ei vesel. Era sarcastică, veselă, senzuală, un boboc sălbatic de floare în coasta muntelui. 

Deşi ar fi putut să trăiască în puf lângă un bărbat la casa lui, nu, Zamfira mea s-a topit toată toată pentru Ispas. Şi mai urât, bărbatul, mare băutor, duhnind de la o poştă a mahoarcă proastă dar lăutar cunoscut, avea femeia lui, gata s-o ia de nevastă. Micuţa însă l-a sedus, l-a acaparat pe-o cale de unde să nu ai aibă scăpare. Iar săraca logodnică părăsită i-a urat ce mai putea să-i ureze: "Să ai parte de el, aşa cum aş fi avut şi eu!". Fără resentimente. Dar ea ştia ce vorbeşte.

A venit urgia peste toti. Fuga de război, de ameninţarea luptelor la care ei nu vroiau nici să ia parte, nici să câştige ceva. A urmat refugiul, hălăduirea prin Moldova şi apoi s-au stabilit "acasă". Nicăieri, într-un sat făcut pe loc între două ţări, unde nici Moartea nu trece.

Ispas bea şi fuma în continuare, o bătea de-i plângeau şi pereţii de milă, cu lacrimi de mucegai. A rezistat femeia, i-a făcut doi prunci, a clădit o gospodărie şi a muncit cât zece să acopere găurile din casă şi din inimă. Nici măcar copiii nu-i semănau.

L-a izgonit la bătrâneţe într-o cohe, o bucătăriuţă mică, puturoasă de nici nu puteai intra 'năuntru. În casă i-a rămas fiul cel mic, să continue bătăile lui taică-său, să o facă de ocară, să-i bea pensia şi s-o dea cu capul de pereţi. Îşi dorea ca el să moară.

Bărbatul i-a murit dar pruncul încă îi continuă menirea.

 "Să ai parte de el, aşa cum aş fi avut şi eu!"

Buna Zamfira e tare bolnavă. E bătrână, cu dureri vechi şi noi în trupul uscat dar nu se poate opri din robotit. E frumoasă a mirare.