A fost noaptea ce a urmat unei zile în care am fost fericită. Ieri.
La ora 1, simţeam că mă sufoc, că-mi tropoteşte sângele în vene precum o hoardă de tătari blestemaţi.
Noroc cu Ninu ca a acceptat să ne vedem la un ceai să-i povestesc de ce mama dracului tot urlu la telefon şi de ce nu mă mai interesează cursul lumii.
Am ieşit din casă cu un roi spurcat de gânduri ce-mi clocoteau în creier, în carne, sub piele. Îmi venea sâ-mi sfâşii pielea de pe mine, să o arunc pe jos şi să sar pe ea până să se risipească în senzaţiile cu parfum de bomboane ale săruturilor, în amprentele degetelor şi căldură.
Rânjeam ca proasta. E legendă deja. Când mă vezi cu rânjetul de proastă pe faţă să ştii că sunt fericită. Pur şi simplu nu mă pot opri să nu mă strâmb, să nu mă zvârcolesc într-o parte şi-ntralta şi să nu mă hlizesc în gol la motivul fericirii mele.
Oricum, rânjetul meu a şocat doar vreo doi taximetrişti şi pe un paznic într-o gheretă. Pe Ninu nu-l mai şochez, ştie că am mai multe ţigle-lipsă pe casă decât ar fi normal.
Am băut ceai. Parcă prea mult, la cât de înfofolită eram. Şi dupa ce-am urlat vreo oră în Papi şi săracul coptil deja se uita compătimitor la mine, am zis că plec. Şi mă las botezată în lumina becurilor chioare. Ploua.
Am fost doar eu şi ploaia. Si asfaltul sângerând într-un joc haotic de lumini şi umbre. Şi picăturile reci pe faţa strâmbată de fericire. Nici măcar un suflet pe stradă să se mire. Nici de om, nici de câine. Nici măcar de mâţă.
Ieri noapte, la ora 4, am fost cea mai fericita fiinţă din Timişoara. Pe strada în ploaie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu