Road trip Petroşani-Baia Mare

În weekend ne-o fost musai să dăm o fugă până la Petro. În primul rând, pentru aducerea regală a bike-ului şi în al doilea rând, pentru concursul la care a participat al meu. Check it out:

Deci duminică pe la vreo 12, ne-am îmbarcat cu casă şi cu masă (bagaje, haine, mâncare, foarte multă mâncare, bike) şi i-am dat la drum.

Ţineţi minte că am luat Sharan-ul, că-i mai spaţios. Noa şi ăla mere pe gaz, plus că toată maşina te minte în bord.
Şi să vezi că n-o mai vrut să pornească după ce-am încărcat tot, inclusiv pe noi. Am alimentat cu gaz (bine că-i aşa ieftin) şi ne-am oprit aproape imediat la Peştera Bolii.

Asta o fost a treia oară pentru mine şi a nu ştiu câta pentru al meu (el s-o mai căţărat prin galerii până în vârful muntelui). Dar pentru Mona noastră o fo prima dată. Şi o prins şi peştera luminată, n-am mai mers cu frontalele după noi.



Nu ştiu câţi aţi văzut-o sau ştiţi de ea dar e musai s-o vizitaţi. Se află la vreo 6 km de Petroşani şi partea interesantă e accesibilitatea pe toată lungimea ei. Şi e mare. Are o lungime de aproape jumate de kilometru şi 3 metri adâncime. Speologii au amenajat-o frumos cu podeţe şi surse de lumină, ca să poată fi parcursă cât mai uşor.

Exist şi o legendă, bineînţeles.
Se spune că în adâncurile peşterii, vechii daci au ascuns comori de aur protejându-le cu blesteme cumplite. Localnicii plecaţi în căutarea acesteia ori au dispărut ori s-au întors bolnavi şi înfometaţi deoarece comoara, o dată găsită, se mută în galerii neştiute.

După vizita răcoroasă în străfundurile pământului, am plecat mai departe.
Şi ne-am oprit la 3 km de Haţeg, în rezervaţia Silvuţ, puţinele locuri din România care se mândreşte cu exemplare de zimbri europeni. Suprafaţa rezervaţiei este acoperită cu păduri de stejari, carpeni şi brazi deci puritatea aerului e genială.

Am văzut câţiva zimbri leneşi şi ne-am plimbat puţin dar chiar asta a făcut toată magia ieşirii. Când vezi atâtea locuri frumoase, nici că-ţi vine să te mai întorci la oraş.

De-aici, drumul a fost destul de plicticos până la intrarea în judeţul Sălaj. Mâncat, cântat şi urmărit gps-ul.
Mnoa ideeea e că de la Crasna, trebuia să urmăm drumul ce mai bun până la Marghita. Dar euuu (shame on me) am hotărât s-o luăm pe drumul cel mai scurt spre Naşfalău.

Noa şi să vezi, frate, că ne-am trezit pe-un drum prăfos şi pietruit, numa-ntre ţigani, porci, găini şi alte orătănii cu durere la buric. Ne-am distrat printre zgâlţâituri că ţiganii se uitau după noi ca după investitori, grupuleţe la marginea drumului şi, după o frână bruscă, am trecut  direct la râs, ca proştii.

Băi deci cum să-ţi treacă ditamai porcul (agale) prin faţa maşinii, urmărit de un purceluş cât un papuc pe care-l durea fix sub codiţă?!
Deci aşa ceva...

Noa şi-am ajuns într-un final şi la Şimian, la bunici, unde am avut ceva treabă, am mâncat şi am primit roşii superbe din grădină. Mniam mniam.

După un drum lung, în care am rămas şi fără benzină şi gără gaz dar ne-am opintit cumva, pe la 12 şi ceva, am ajuns la Baia Mare. Home sweet home!

P.S. Ce zic, doar noi suntem fructe călătoare. O să ne întoarcem curând pe drumuri, cu sete de nou şi mai mult, în aventuri de redescoperire a frumuseţilor României.