marți, 1 iulie 2014

Cum e să ai o zi de rahat. Luni, 30 iunie.

Păi.. simplu. Te trezeşti dimineaţa de la 7 jumate cu două alarme, ca să fii sigur că te trezeşti. A şi un reminder cu ce căcaturi trebe să faci în ziua ta de căcat.

Apoi dai un telefon la bancă (mama-tata la bani, briliantul şi valoarea) ca să întrebi când intră cash-ul. De preferabil, înainte de 11, ca să apuci să faci şi celelalte căcaturi.

Mama-tata la bani e plecată în sorcovie şi pune banii mai încolo. „Da’ e urgent”. „Nu-mi zi mie că ştiu”. „Da’ până la 11 trebe...”. „Tre’ să-nchid. Te sun mai încolo”.

În aşteptare, te pui să faci bagaje de rahat, care oricum stau în mijlocul camerei de o săptămână.

Trecem peste. Dai un ochi pe facebook, unde ai mesaje necitite de la prinţesa ta. Ignori, sună telefonul. O intrat caşcavalul.

Noa’ amu’ rahat. Tre’ să mergi în complex, 40 de minute pe jos, cu picioarele zdrelite pentru că eşti împiedicat şi transpirând ca un porc. Super!

Bineînţeles că mergi, ce pana mea. Oraşul te întâmpină cu senzatii grele, comuniste. Coada.
La orice, frate. Platit căminul? Coadă.  Cumpărat haleală? Coadă. Dus cărţi la bibliotecă? Coadă. Cumpărat bilet de tren? Coadă. Cumpărat medicamente? Coadă.

Dar calm... Ce atâta nerv şi disperare? De parcă n-ai destul timp. Că trenu’ pleacă oricum ca-n Vanatau, la orice oră vrea el.

Las-o, frate. Deci te duci la cămin să-ţi ronţăi pleşcăviţa şi predai frumos camera. Buoon.
Ce mai faci? Rahat. Că tre’ să pleci.

Ca în orice zi de rahat, ai o groază de bagaje şi nici un ban în portofel. Şi nici credit la telefon. Iar precinii cu maşină nu răspund la mesaje de urgenţă.

Deci, ultimii tăi 7 fuckin’ lei îi dai pe taxi până la gară, în timp ce încerci (degeaba) să nu faci conversaţie cu un moş libidinos ce băleşte pe volan, uitându-se la picioarele tale.

Căcat. Ajungi cu vreo ora jumate înainte la gară şi-ţi aprinzi o ţigară de rahat. Apoi încă una. Şi încă una. Vrei să te urci în trenul de Bucureşti. Şi ce-o să faci acolo, de capul tau, fratele-meu? Nada.
Vine trenul tău de căcat. Şi nu mai pleacă. Numa’ dupa vreo juma’ de ora întârziere. Căcat.

Şi bineînţeles că începe furtuna. Mă rog, tsunami, tornada, Katrina, căcat, nu ştiu. Mă-ta îi plecată de-acasa, nu te-aşteaptă nimeni cu pâine şi sare. Sau măcar un scuipat între ochi.

Iar precinu’ de-acasă cu maşină vrea să bea bere şi-ţi trânteşte telefonul în nas, sugerându-ţi să iei un taxi. E doar 6 lei. Căcat.

N-AM NICI 50 DE FUCKIN’ BANI SĂ MĂ CAC LA O BUDĂ PUBLICĂ!

Mori de foame, te pişi pe tine, te doare măseaua aia care-ţi umflă lunar faţa cu puroi, îşi vine ciclu’, te dor juliturile că eşti picat din lună şi ţi-e frig. Da’ ce căcat?

Te duci liniştit prin ploaie, cu bagajele după tine. Aşa cum poţi. Pentru că, de ce nu? E o zi de rahat.

P.S. Până la urmă o venit un precin să mă ajute cu bagajele. Ceea ce e bine. Dar mi-or tăiat ăştia porţia la net. Ceea ce nu e bine. E de rahat.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu